Jos comunismul!

(FOTO & AUDIO) Lansare de carte: Românii din Bugeac pe cale de dispariţie. O călătorie prin satele româneşti din sudul Ucrainei

2011-02-02T12:23:00.000-08:00

Pe data de 1 februarie 2011 la Muzeul de Istorie al Municipiului Bucureşti a avut loc o lansare de carte despre romanii din sudul Basarabiei, transmite Basarabeni.Ro

La lansarea cartii: „Românii din Bugeac pe cale de dispariţie. O călătorie prin satele româneşti din sudul Ucrainei” au participat Eugen Tomac, secretar de stat Departamentul pentru Românii de Pretutindeni; Titus Corlăţean, preşedintele Comisiei de Politică Externă a Senatului; Viorel Badea, vice-preşedintele Comisiei de Politică Externă a Senatului. De asemenea la lansare a fost prezent si primul Premier al Republicii Moldova Mircea Druc.

Autorii, George Damian şi Cătălin Vărzaru au avut ocazia sa povesteasca invitatilor mai multe detalii despre despre românii din Bugeac şi suferinţele lor.

Biserici demolate, preoţi bătuţi, monumente vandalizate, cimitire desacralizate, limba română alungată din şcoli, deznaţionalizare şi purificare etnică – aceasta este soarta de azi a românilor din Bugeac, sudul Basarabiei, sau regiunea Odesa din Ucraina după denumirea oficială. Mai mult de 120.000 de etnici români sunt supuşi zilnic unui agresiv proces de deznaţionalizare după cum am putut constata la faţa locului în vara anului 2010.

Basarabeni.Ro aminteste ca aceasta carte a fost publicata cu sprijinul Guvernului Romaniei prin Departamentul pentru Romanii de Pretutindeni.

Sursa: Basarabeni.ro - Românii din Bugeac

Ziaristi Online: Premierul Vlad Filat a recunoscut ca a servit in trupele KGB pe frontiera URSS. FOTO/VIDEO

2011-01-31T07:57:00.000-08:00

Vlad Cubreacov informeaza: “Prezent joi, 27 ianuarie, alături de un vechi cadru KGB, generalul de securitate Gheorghe Mihai (in prezent director al SIS), la ceremonia de marcare a 19 ani de la crearea Serviciului de Protecţie şi Pază de Stat (SPPS), premierul Filat a primit în dar o beretă neagră şi alte însemne „ale curajului şi bărbăţiei” din partea directorului SPPS, Igor Bodorin. Cu această ocazie, Filat a recunoscut public, în premieră, că a slujit în trupele KGB şi că păstrează acasă, la loc de cinste, uniforma de grănicer sovietic. Referindu-se la bereta neagră primită, Filat a declarat: „O s-o pun la locul care îl am, unde am mai multe elemente, inclusiv şi ceea ce ţine de serviciul pe care l-am avut eu în tinereţe, serviciul militar, desigur, mă refer, atunci tot am avut uniformă – aşa, mai specială – am făcut armata la frontieră”. Vladimir Filat a slujit, între 1987 şi 1989, în trupele speciale ale KGB, responsabile cu paza frontierei sovietice de stat.”
Emil CONSTANTINIU, FLUX, Ediţia de Vineri, Nr.20113, din 28 ianuarie 2011 reprodus de Vlad Cubreacov
Informatia confirma ancheta Vladimir (Vlad) Filat, premierul Moldovei, recrut fruntas in trupele KGB. FOTO

Sursa: ZiaristiOnline

Petru Ursache: Clipa Basarabiei necunoscute

2011-01-29T05:08:00.000-08:00

Moto
„A rosti numele Basarabia e una cu a protesta contra dominatiunii rusesti. Numele Basarab si Basarabia exista cu mult înaintea vremii în care acest pămînt devenise românesc; acest nume singur este o istorie întreagă”.

(Eminescu, Opere X. Publicistică. Editura Academiei, 1989, p. 57).

De la inversarea, cu intentie, a geografiei istorice, fapt posibil doar pe hartă si în cabinetele diplomatilor, se ajunge la fenomene de aculturatie si de colonizare (sau, într-o retorică mai nouă, pentru întretinerea orgoliilor „celui tare”, a „sălbatecului modern”), la „ciocnirea civilizatiilor”; dar si la bătălia pentru triumful adevărului în temeiul documentului de arhivă, ca să se dea o umbră de sperantă majoritătii păgubite. Basarabia reprezintă un caz tipic în această privintă, destinat să întretină nu doar starea conflictuală, „ciocnirea”, ci vrajba si înrăirea, căderea din starea de umanitate.

S-a început cu o minciună imperială, tratatul de la Lutk. (Se întîmpla, totusi, dincolo de Nistru si de seria de cetăti de strajă, preexistente: Hotin, Soroca, Tighina, Cetatea Albă); s-a continuat, după un secol, printr-un rapt monstruos, pe măsură (la 1812), ca atacurile împotriva insulei de romanitate, „de la Nistru pîn' la Tisa”, să capete forme dramatice, fiind vizată îndeosebi fibra etnică, situarea spatio-temporală, jurisdictia istorică, deprinderile cutumiare si etice. Dezbinarea si acapararea au fost legile de fier ale năvălitorilor colonializatori. Ei au reformulat datele realitătii milenare, pentru a da fată convenabilă, însă înselătoare, ordinii impuse în folos propriu. Ce înseamnă Moldova versus Basarabia, decît o nemaipomenită contrafacere geo-politică, o sfidătoare siluire a adevărului? Moldova si-a luat numele de la un rîu care-si poartă undele pe o întindere de teren aflată „dincoace”; si de la o legendă intrată în constiinta tuturor românilor. Între Baia si Siret se cuprinde spatiul de întemeiere si de extindere a Moldovei lui Alexandru cel Bun, a lui Stefan cel Mare, a lui Dimitrie Cantemir. Miscarea întemeietoare de viată istorică si culturală a pornit dinspre Carpati spre Nistru si mai departe. Nu invers. Pe-atunci, rusii abia se organizau în jurul Novgorodului, ajutati de suedezi; Kievul avea să se înalte în spiritualitate abia o dată cu Petru Movilă, iar curtea taristă se putea făli, ceva mai tîrziu, să aibă în mijlocul ei un reprezentant al Academiei din Berlin, în persoana înteleptului, dar naivului domnitor, Dimitrie Cantemir. Lucrurile trebuie spuse răspicat în litera lor. Si tot asa: ce înseamnă Moldova versus România? Este o nouă si diabolică intentie de spintecare a trunchiului comun si indivizibil, nu numai teritorial, de data aceasta, dar si etnic, lingvistic, spiritual. După ce criterii îsi fabrică manualele istoricii si lingvistii din cabinetul comunistului si românofobului Voronin? Nu ne rămâne decît să ne angajăm, în bătălia pentru adevărul istoric, cu cărtile pe masă, pentru a discuta coerent, cu măsură, temeinic si în firea lucrurilor.

O astfel de carte doveditoare, de replică este, fără îndoială, Basarabia necunoscută, elaborată în mai multe volume, începînd cu anul 1993 („Universitas”, Chisinău si continuînd: 1997, „Museum”; „Museum”, 2002; „Museum”, 2006) de energicul publicist si om de cultură basarabean Iurie Colesnic. Ni se înfătisează, pe mai multe sute, chiar mii de pagini, „o clipă” din viata Basarabiei, cea mai semnificativă si impunătoare dintre toate. Ea corespunde momentului de iluminare si de vointă, cînd fortele autohtone si patriotice au ascultat chemarea pămîntului, au înfiintat Sfatul Tării, în traditia vechilor domnitori si au decis, „într-un glas” cu fratii ardeleni, Unirea cu Tara. Această „clipă” aurorală nu însemna numai redesteptarea Basarabiei. Era si „clipa României” reîntregite. Basarabia a dat prima tonul, cum se stie, în mod decis si în perfectă cunostintă de cauză, ca partea cea mai îndurerată si cea mai încercată din fiinta etnică. Atunci s-a cîntat pentru toti românii Limba noastră, în chip de imn, de doină si de rugăciune. Să se retină: o poezie alcătuită de un preot, fiu de plugar. Si să nu uităm: tot un basarabean a fost primul care a pus în frază si în ton melodios imaginea de glorie si de îndurerare a României. L-am numit pe Alecu Russo. El este unul dintre aceia care au lucrat cu mestesug si întelepciune ca numele Tării să intre în gînd si în inimă. Si tot el a salvat si dăruit pentru memorie Miorita, „cea mai frumoasă epopee păstorească din lume”(cuvintele îi apartin). Asadar, „clipa Basarabiei” este însăsi „clipa României” din totdeauna.

Basarabia necunoscută cuprinde succinte schite de biografie culturală privind personalităti ale locului, care s-au afirmat în anume planuri ale vietii politico-administrative si spirituale, reusind, prin lucrare grea si la unison, să mentină suportul moral, continuitatea si coerenta etnică a elementului românesc dintre Prut si Nistru, împotriva tendintelor vrăjmase, din afară, de dispersare si de nimicire. Unii au roit, după împrejurări, spre alte centre de cultură, în interiorul tării sau în afara granitelor. Reveneau, însă, de fiecare dată cînd situatia celor rămasi locului devenea critică, reangajîndu-se, cu putere, întru ajutorare. Se asigura ochiul de veghe, necesar si vital.

……

În ce-l priveste pe Constantin Stere, el a preluat ideea unitătii neamului la scară lărgită, pînă la cuprinderea organismului în totalitatea lui naturală si istorică si a cultivat-o cu aceeasi înflăcărare pe care o întîlnim la Goga si la Iorga. Profesor la Iasi, înfiinta revista „Viata Românească”, în amintirea „Daciei literare”, publicatii de cultură în general. Cu gîndul la basarabenii săi, însă, si la partea din trupul românismului aflată în pericolul înstrăinării fortate, înfiinta reviste unioniste în folosul direct al locuitorilor dintre Prut si Nistru; si tot el a fost cel mai activ si influent în actiunea de întemeiere a Sfatului Tării, nucleul politic al dezvoltării Basarabiei viitoare, revenită în componenta naturală a Tării. Lui Constantin Stere i se datorează înfiintarea ziarului „Basarabia” (ajutat de Zamfir Arbore, Ion Pelivan, Emanuil Gavrilită), la 1906, primul în limba autohtonilor, adică româna. În acea vreme, română însemna unire. Au urmat „Viata Basarabiei” (1907) si „Cuvînt moldovenesc” (1914). Ca amănunt: toti cei trei mari basarabeni, Alecu Russo, B. P. Hasdeu si Constantin Stere au fost adversari de neîmpăcat ai rusificării si ai colonizării.

Din derularea destinelor acestor cărturari de seamă rezultă că ideea Unirii venea din timpuri îndepărtate, pentru basarabeni, ca un vis încă neîmplinit, cum spunea poetul, sprijinind speranta încă înaintea înfăptuirii ei. De altfel, scriitorul de la Chisinău si autorul Basarabiei necunoscute, care s-a afirmat, am putea spune ireprosabil, deopotrivă, în domeniul istoriei si teoriei literare (a se vedea Literatura română, „Museum”, Chisinău, 2000, 520 p.), i-a consacrat lui Constantin Stere o cercetare temeinică, de arhivă (Constantin Stere, Documentări politice. Museum – Fundatia Culturală Română. Bucuresti-Chisinău, 2002, 638 p.), corectînd necesar si pertinent sablonul narodnicist cu care ne-au obisnuit manualele comuniste, ca si prea mult lăudata si amalgamata monografie a lui Z. Ornea. Pe scurt, aceeasi menire de corectare si cuprindere largă a imaginarului politico-cultural are si cartea, în completare, Basarabia necunoscută.

Autohtoniei i se adaugă educatia civică aleasă (dobîndită-mostenită), în măsură să întărească statura morală a combatantilor. Ca să facem o statistică lămuritoare, din cele 46 de chipuri evocate în primul volum, o treime sunt preoti, cu 4 mitropoliti printre ei, iar majoritatea celor rămasi (de regulă, cadre didactice, juristi, scriitori, ziaristi, actori, pictori) si-au început cariera trecînd prin seminarii si academii teologice. Alexandru Cristea si Alexandru David sunt preoti, muzicieni si publicisti; Ion Buzdugan, jurist, economist, poet si jurnalist; Alexei Mateevici, preot-poet si erou. Biserica, scoala, traditia istorică îi mentineau în permanentă vibratie. Li se adaugă profesori de mare profil stiintific si profesional, asemenea lui Stefan Ciobanu ori Al. Boldur. Găsim în paginile cărtii lui Iurie Colesnic informatia, nestiută de multă lume, că unul dintre cei patru generali ai României, anume Alexandru Averescu, a fost basarabean. Cum vedem, sunt prezentate în carte caractere puternice, încercate. Este si cazul preotului si mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni, cu care se deschide volumul întîi. Era „fiu de răzes si ostas de frontieră”, unul dintre marii misionari ai românismului în prigoană, în legătură cu care s-a păstrat dusmănoasă tăcere. Si-a început scoala în Transilvania, unde avea un unchi preot si a continuat-o la Budapesta, ca să urmeze Academia teologică din Kiev. După un stagiu la Iasi, călătoreste în Orient si în sudul Dunării, la Constantinopole, Smirna, Patmos, Afon; se întoarce iarăsi o vreme în tările române (Cozia, Iasi) si ajunge din nou la Kiev, Poltava, Odessa. Peste tot tine cursuri la institute teologice si predici de suflet în biserici si mănăstiri. Ajunge episcop al Cetătii Albe si al Benderului si e numit mitropolit al Moldovei si Munteniei, „fiind sfintit la Iasi”. În cele din urmă, „se retrage la Chisinău si este nevoit s-o înceapă cu organizarea unei noi eparhii a Basarabiei”. Remarcabilă este si figura lui Vasile Gafencu, de asemenea fiu de plugar la origine. I se potriveste perfect strofa lui Mateevici: „Limba noastră-i limbă sfîntă,/ Limba vechilor cazanii/ Care-o plîng si care-o cîntă/ Pe la vatra lor tăranii”. Pentru că a făcut parte din Sfatul Tării, Vasile Gafencu a fost deportat si s-a pierdut, prin 1940, într-un gulag din pădurile îndepărtatului Arhanghelsc. Fiul său, Valeriu Gafencu, „sfîntul închisorilor”, cum i se spunea printre detinutii de la Pitesti, avea să sfîrsească si el dramatic; iar unchiul lui Valeriu si fratele lui Vasile Gafencu, anume Grigore Gafencu, fost ministru în Guvernul României interbelice, s-a văzut nevoit să fugă din tară sub amenintarea tancurilor cu stea rosie. O familie zdrobită de comunisti, ca multe altele din spatiul eminescian „de la Nistru pîn' la Tisa”.

Cum spuneam, Iurie Colesnic a dat prioritate elitei culturale, locale deocamdată, dorind să se afle că lumea intelectuală a basarabenilor nu se reducea la cîteva nume cunoscute doar din surse publicate sub cenzură. Exista la fata locului o categorie întreagă, bine constituită, de oameni activi si curajosi, pregătită să întîmpine tendintele potrivnice, dirijate de aproape sau de departe. De aceea, în special volumul întîi pune în fata cititorului schite de portret ale unor cărturari, participanti direct la momentele conflictuale de la începutul secolului trecut. Se lămureste, indirect, cealaltă problemă de fond din istoria mai nouă a Basarabiei, ca un adaos la ce s-a spus deja: dorinta generală de unire cu Tara nu s-a produs spontan, sub impulsul împrejurărilor de moment. Ea s-a născut din interiorul organic, cu răspundere si cu asumare si a fost sprijinită de fortele locale care au pus în practică o comandă transmisă imperios din generatie în generatie. Dovadă că în „clipa” dată s-au ivit oamenii necesari si vrednici care au fost recunoscuti ca mesageri ai adevărului, intrînd glorios în istoria politică si culturală a României: Pantelimon Halippa, Ion Inculet, Ioan Pelivan, Anton Crihan, Vasile Gafencu, Liviu Marian, etc.; ca să nu mai vorbesc de profesori de înaltă valoare, de savanti, îndeosebi filologi, de artisti si de actori celebri.

De retinut modul tenace al basarabenilor de angajare pe toate planurile împotriva tarismului, îndeosebi pentru libertate etnică si democratie. Doar un singur caz citez, figura de legendă a lui Zamfir Arbore, după însemnările unui martor de epocă: „În casa lui Arbore, veneau toti acei care erau împotriva tarismului, pentru eliberarea Basarabiei si a Poloniei. Întîlneai acolo oameni de diferite neamuri, din diferite medii, din diferite tări, de diferite dogme politice, dar legati toti printr-un profund sentiment contra tarismului si pentru eliberarea popoarelor de sub jugul lui. Si toti găseau la el un cuvînt de îmbărbătare, de îndrumare si ajutor” (Cf. Iurie Colesnic, Basarabia necunoscută, editia, 2002, p. 8).

După pilda lui Zamfir Arbore (din vita celebrului hatman de la Hotin?), actionează si basarabenii de astăzi, cu aceeasi sete de libertate, organizati în societăti culturale, institutii publice, case de editură, fundatii politice internationale. Dificultatea, ca o sporire a răului, constă în faptul că oamenii lui Voronin sunt mai pătimasi decît slugile tarului. Dacă asta e posibil! Probabil că se doreste o încheiere rusinoasă, fără margini, a domniei comunismului. Partea neplăcută este că a căzut năpasta pe biata noastră Basarabie, adică „cealaltă” Românie, să fie scena pentru ultimul act al sinistrei istorii. Îndemnul lui Alecu Russo încă este de actualitate: ”Cinge-ti coapsa, tară română… si-ti întăreste inima… miazănoapte si miazăzi, apusul si răsăritul, lumina si întunerecul, cugetul dizbrăcător si dreptatea s-au luat la luptă… Urlă vijălia de pe urmă… Duhul Domnului trece pre pămînt!…” Ca si oastea de preoti basarabeni, si scriitorul de pe malul Bâcului dădea un înteles înalt psalmic scrierilor sale. De aceea a si compus Cîntarea României; de aceea se dovedeste a fi mai mult decît utilă cartea lui Iurie Colesnic, Basarabia necunoscută.

Petru Ursache

Viaţa românească

Ziaristi Online: Vladimir (Vlad) Filat, premierul Moldovei, recrut fruntas in trupele KGB. FOTO

2011-01-28T12:31:00.000-08:00

Dupa ce ieri am aflat ca SoriNus Ovidiu Vintu de la Chisinau, alias cetateanul moldovean Vladimir Plahotniuc, vicepresedinte al Parlamentului Moldovei, si-a schimbat identitatea ca cetatean roman, cu numele de Vlad Ulinici, acum mai apare pe net si o fotografie cu Vlad Filat (corect Vladimir; cum ar fi ca lui Emil Boc sa i se spuna, oficial, Milu Boc?), premierul Republicii de la Chisinau, in care se disting clar trese si decoratii ale KGB, primite in cadrul desfasurarii stagiului militar la serviciul granicieri al URSS. Despre Vlad(imir) Filat s-au scris multe. Pe scurt, dupa ce-si indeplineste stagiul militar, tanarul Filat este trimis in 1990 la studii in Romania, la Iasi, Facultatea de Drept A. I. Cuza. Este momentul in care, dupa KGB, este abordat si de organele speciale romanesti, conform cutumelor. La 25 de ani e deja director general la “RoMold Trading SRL” din Iasi. Se mai intoarce in Moldova de abia in 1998 si doar pentru a fi numit, direct, sef al Departamentului Privatizarii si Administrarii Proprietatii de Stat (foto stanga sus de la sedinta de constituire a Guvernului, in Parlamentul de la Chisinau si video pe prima pagina a portalului). Avea 29 de ani.

Se intampla in Guvernul Ciubuc (nu radeti, va rugam) sub presedintia lui Piotr Lucinschi, ultimul prim secretar al CC al PCUS din RSS Moldoveneasca, ulterior presedinte “democrat” si antiroman feroce (foto dreapta). Nascut in raionul Soroca, el este decorat pentru meritele sale antiromanesti si de colegul sau nascut la Tighina, dar presedinte la Bucuresti, pe numele lui de trista amintire Emil Constantinescu. De pe treptele privatizarii, tanarul Vlad(imir) Filat a urcat pe culmile politicii moldovenesti pana in ziua de azi. Insa, pana acum, intotdeauna, s-a pastrat o mica pata in biografia sa oficiala: serviciul sub care a servit “patria” sovietica. Il aflam azi: KGB.
Fotografia din timpul stagiului militar (foto sus, in deschidere) este publicata de Flux-ul de la Chisinau, constituind practic prima dovada concreta a unei informatii ce trebuia facuta publica, pana acum, chiar de catre politicianul moldovean. Acuzatia, altfel, nu este chiar noua. Ea a mai fost formulata in trecut de Preşedintele Asociaţiei „Pro Europa” de la Chişinău, Boris Asarov, care a declarat înca din 2008, in cadrul unei conferinţe de presă, că liderul Partidului Liberal Democrat din Moldova (PLDM), Vladimir Filat, ar fi fost agent KGB şi trimis în România sub acoperirea de student la Universitatea „Al. I Cuza” din Iaşi. „Trebuie să menţionăm că numitul Vladimir Filat şi-a satisfăcut serviciul militar, în perioada dintre 8.05.1987 – 15.08.1989, la Sevastopol, în cadrul trupelor de grăniceri ale KGB-ului sovietic. După expirarea termenului de satisfacere a serviciului militar, Filat a efectuat un curs de instruire în şcoala specială a KGB din Galiţino, situată în regiunea Moscova. După absolvirea şcolii KGB din Galiţino şi susţinerea cu brio a unor examene riguroase şi a unor teste psihologice, Vladimir Filat a fost inclus în rândurile aşa-numitei „agenturi secrete” a KGB, iar în toamna anului 1990 a fost trimis în misiune în România, unde a fost plasat în rândurile studenţilor basarabeni din Iaşi şi, în acelaşi timp, pus să desfăşoare o amplă activitate economică. Totodată, în prezent, Vladimir Filat se află sub controlul total al ex-rezidentului Serviciului Federal de Securitate al Rusiei în România, Valeriu Pasat, ex-agent KGB, pregătit, ca şi Filat, pentru o amplă activitate sub acoperire în ţara vecină”, a specificat Asarov. Astazi apare si dovada. Sa speram ca este reala. Ramane ca premierul Republicii de la Chisinau sa infirme sau confirme aceste date. Tocmai pentru aceasta edificare, consideram ca este de interes public sa fie facuta cunoscuta informatia publicata de colegii de presa basarabeni.

Iata articolul Flux-ului de la Chisinau:

E adevărat: Filat a slujit în trupele KGB!

Biografia oficială a premierului Vladimir Filat ne anunţă că dumnealui şi-a satisfăcut, în anii 1987-1989, serviciul militar în termen. Aceeaşi informaţie este preluată de enciclopedia electronică Wikipedia. În nici una dintre biografiile primului ministru nu apare precizarea în ce trupe anume, adică în care gen de armă şi-a satisfăcut premierul nostru serviciul militar.
Ei bine, o fotografie mai veche, obţinută pe surse, postată recent pe reţeaua de socializare pe internet Facebook şi preluată de ziarul nostru, ni-l înfăţişează pe Vladimir Filat soldat în Armata Sovietică. Această fotografie spune mult şi multe de la sine.

Întâi, văzând acronimul rusesc „ПВ” („PV”) de pe epoleţi, înţelegem că genul de armă în care a servit domnul Filat patria sovietică a fost unul mai aparte. „PV” înseamnă „Pogranicinâie voiska”, adică „Trupele de grăniceri”. Este vorba, evident, despre Unităţile speciale ale Trupelor de grăniceri ale Comitetului Securităţii Statului (KGB) ale URSS, ca să redăm denumirea completă a genului de trupe în care premierul nostru a servit Uniunea Sovietică.
Faptul că a făcut parte, doi ani de zile, din trupele speciale ale KGB este ascuns cu multă grijă de premier şi de biografii săi bine plătiţi. Nimeni nu cunoaşte exact pe care anume segment al frontierei sovietice, în care anume unitate şi la care anume pichet de grăniceri s-a aflat în perioada respectivă bravul nostru soldat. Există însă voci care susţin că prima jumătate de an de serviciu în trupele KGB Vladimir Filat a petrecut-o în Crimeea, la Sevastopol, în ceea ce se numea pe timpuri „Simferopolski otread”, după care actualul nostru premier a fost repartizat în altă unitate. Uniforma sa din 1989 ne spune clar că nu este vorba de trupele maritime, ci de cele de infanterie ale KGB (în rusă – „suhoputnâie pogranvoiska KGB”).
În al doilea rând, Vladimir Filat nu numai că a slujit în trupele KGB, dar a şi fost un grănicer sovietic de valoare, remarcat de conducerea militară. Imediat după postarea fotografiei cu pricina pe internet, lumea s-a apucat să desluşească ce insigne şi distincţii sovietice strălucesc în pieptul bombat al falnicului grănicer KGB. Dat fiind că fotografia este alb-negru, la o rezoluţie proastă, de acum 21 de ani, această sarcină este mai complicată, dar nu imposibilă. De aceea, am încercat să clarificăm şi noi care au fost distincţiile grănicerului KGB, Filat, căci pentru care merite i-au fost acordate este, deocamdată, mai greu de aflat sau de precizat.

Aşadar, să le luăm pe rând. Distincţia de sus, în formă de medalie, este cea mai importantă dintre toate cele 5 decoraţii militare sovietice ale grănicerului nostru. Este vorba despre o distincţie a KGB, şi anume, distincţia „Otlicinik pogranvoisk” (Eminent al trupelor de grăniceri). Această distincţie, având gradele I şi II, a fost instituită la 8 aprilie 1969 de către Iuri Vladimirovici Andropov, prin Ordinul nr. 53 al KGB de pe lângă Sovietul de Miniştri al URSS. Regulamentul distincţiei şi descrierea acesteia au fost semnate de către general-colonelul Pavel Ivanovici Zârianov, şeful trupelor de grăniceri ale KGB. Având dimensiunile de 4 x 5 centimetri, distincţia pectorală „Otlicinik pogranvoisk” (Eminent al trupelor de grăniceri) reprezenta o stea cu cinci colţuri (pentagramă) pe fundalul unui nimb de raze. În centrul pentagramei este situat un scut cu imaginea profilului unui grănicer sovietic. Facem o paranteză aici pentru a arăta că scutul reprezintă o constantă în heraldica organelor NKVD, KGB, iar, mai nou, şi a Serviciului de Informaţii şi Securitate al Republicii Moldova (SIS). De ambele laturi ale scutului apare inscripţionarea „Otlicinik pogranvoisk” (Eminent al trupelor de grăniceri), redată cu litere aurii. În spatele figurii grănicerului, în partea superioară a nimbului de raze este reprezentată imaginea unei borne de frontieră cu stema URSS. În partea inferioară a nimbului de raze este situat un scut mic pe care este redat gradul distincţiei. În conformitate cu punctul 2 al Regulamentului distincţiei, aceasta se acorda soldaţilor, matrozilor, sergenţilor şi subofiţerilor din trupele de grăniceri ale KGB „pentru serviciu militar exemplar în apărarea frontierelor de stat ale URSS, pentru abilităţi în reţinerea infractorilor la frontiera sovietică şi pentru manifestarea în aceste cazuri a curajului, perseverenţei, rezistenţei, a rezultatelor excelente în pregătirea politică şi militară şi pentru disciplină militară exemplară”. Distincţia este suspendată de o bandă verde, culoarea trupelor KGB, de altfel ca şi culoarea epoleţilor şi petliţelor purtate de militarii din aceste trupe. Şi aici nu facem nici un fel de aluzie la faptul că premierul Filat a insistat ca partidul său să-şi ia drept culoare distinctivă culoarea verde. Este, desigur, vorba de o simplă coincidenţă, nimic mai mult. Trebuie să mai precizăm că distincţia „Otlicinik pogranvoisk” (Eminent al trupelor de grăniceri) de gradul I se acorda personal de către şeful trupelor de grăniceri ale KGB. Cum a ajuns premierul nostru să primească în 1989 această distincţie din partea KGB şi pentru care merite concrete? Nu putem şti. Dar timpul va vărsa lumină, cu siguranţă, asupra acestei chestiuni şi atunci orice semn de întrebare se va spulbera.
Celelalte decoraţii din pieptul soldatului din trupele de grăniceri ale KGB sunt, evident, mai mici ca valoare, dar totuşi, de neneglijat. Bunăoară, „Starşii pogranicinik” v-ar spune ceva? Nu ne vom opri însă astăzi asupra lor. Vom reveni, poate, cu o altă ocazie la acest subiect. Este bine să le lăsăm şi cititorilor noştri libertatea să se pronunţe. Vom spune doar că cele trei distincţii, din rândul al doilea, sunt legate, de asemenea, de trupele KGB. Numai ultima insignă, din cel de-al treilea rând, este una sportivă.
Ei, iată că povestea premierului de culoarea epoleţilor trupelor KGB începe să devină mai interesantă. Şi mai desluşită. Nu de alta, dar multă lume nu înţelegea ce o fi avut oare în vedere, la 7 aprilie 2009, ziaristul Victor Roncea din Bucureşti când a spus verde, pe şleau, româneşte că nimic esenţial nu se schimbă la Chişinău, atâta doar că o mână de kaghebişti mai tineri îi înlocuieşte pe alţi kaghebişti mai bătrâni! Ce trist adevăr, nu-i aşa?

Emil CONSTANTINIU, FLUX

Preluat de la Ziaristi Online

Se lanseaza cartea. „Românii din Bugeac pe cale de dispariţie. O călătorie prin satele româneşti din sudul Ucrainei” (autori: George Damian şi Cătălin Vărzaru)

2011-01-26T15:32:00.000-08:00

Biserici demolate, preoţi bătuţi, monumente vandalizate, cimitire desacralizate, limba română alungată din şcoli, deznaţionalizare şi purificare etnică – aceasta este soarta de azi a românilor din Bugeac, sudul Basarabiei, sau regiunea Odesa din Ucraina după denumirea oficială. Mai mult de 120.000 de etnici români sunt supuşi zilnic unui agresiv proces de deznaţionalizare după cum am putut constata la faţa locului în vara anului 2010.

Dacă vreţi să aflaţi mai multe despre românii din Bugeac şi suferinţele lor de azi vă invităm la lansarea volumului scris de George Damian şi Cătălin Vărzaru „Românii din Bugeac pe cale de dispariţie. O călătorie prin satele româneşti din sudul Ucrainei” care va avea lor marţi 1 februarie 2011, orele 18:00 la Muzeul de Istorie al Municipiului Bucureşti (Palatul Şuţu, Bulevardul I.C. Brătianu nr. 2).

Dacă aveţi prieteni care ar fi interesaţi de această lansare vă rog să-i anunţaţi.

George Damian

Viorel Patrichi: Lupii din România atacă Republica Molotov

2011-01-26T00:29:00.000-08:00

Cum stăm acum la gura sobei – dacă avem lemne, amarnic se mai potrivesc poveştile cu lupi. Pe când eram copil, la Crăieşti, pe malul Siretului, le ascultam de la cei bătrâni, până adormeam…
Este aici o atracţie a majestăţii sălbăticiei. Doar lupul ne-a însoţit istoria, ca fiară totemică. „Dac” însemna lup, „valah” tot lup este. Ruşii o numeau pe fiica lui Ştefan cel Mare „Elena Voloşiţa”…
Nu am însă intenţia unei poliloghii filologice findcă-i musai să mă refer la poveştile foarte actuale cu lupi de pe la fraţii noştri dintre Prut şi Nistru. Mi-am adus aminte de lupii copilăriei mele după ce am văzut o emisiune difuzată de o televiziune cu nume neaoş: „Niti” (nu „Nit”!), care înseamnă „reţea” – reţea electrică şi, prin extensie, reţea mafiotă, reţea ocultă, reţea de spionaj etc. Şi am văzut acolo nişte români speriaţi de pe la Hânceşti, care s-au trezit cu oile rupte de haite.
Pentru bieţii oameni este o dramă, dar pentru editorii de la „Reţeaua” a fot un excelent pretext să amintească – fie şi subliminal – de primejdia pe care o reprezintă România, ţara din care vin lupii! Şi pentru ca lucrurile să fie şi mai clare, ei au suprapus pe această nenorocire imagini cu Vlad Filat şi cu Gheorghe Flutur, care tăiau sârma ghimpată cu cleştele, cu cherpedinu… Pe-aici au trecut lupii din România, nu trebuia tăiată sârma ghimpată, mai bine rămâneam în ţarc. Mai dăm un ţăran buimăcit, mai arătăm vag imagini de peste Prut…
Inutil să mai spunem că este o instrumentare penibilă, nedemnă pentru un jurnalist din acest veac. Timp de 20 de ani, aşa au procedat majoritatea politicienilor de la Chişinău cu alegătorii lor şi continuă s-o facă.
Dar de unde au venit totuşi lupii, mai ales că oamenii de ştiinţă jurau că nu mai exista labă de lup prin Codrii Basarabiei? După ce a stat de vorbă cu supuşii lui Igor Smirnov, „Ziarul de Gardă” ne povesteşte că lupii au fost aduşi cu avionul din Rusia, la porunca lui Voronin. Comandă specială pentru partidele de vânătoare ale satrapului – 100.000 de euro.
Lupii au fost paraşutaţi în pădurea Geamăna, Anenii Noi. Aşa cum, tot la pofta lui Voronin, pădurea de la Ţiganca a fost populată cu fazani şi mistreţi.
Nu cred însă că trebuie să vină lupii din România ca să atace Republica Molotov. Are destui înăuntru. Nu mai amintesc aici de Voronin care se lamenta la monumentul lui Lenin că l-a trădat tovarăşul Diacov.
Am să mă refer la Marian Lupu, ajuns oleacă prezident, românul care poartă numele carnasierului. Îmi spunea anul trecut un prieten de la Bălţi: „Băi videţî-vă di treabî, cî Marian Lupu pentru noi este doar Voronin doi! Mai aşteptaţi cî nu dau turşii…” Şi ce dreptate avea! „Excitat de ziarişti”, Lupu a simţit că-l arde pe maţe când a fost întrebat ce limbă vorbeşte.
Abia s-a văzut cu dârlogii rupţi în mâini, că prima lui grijă a fost să se arunce spre ţara de unde vin lupii: vrea tratat politic de bază cu România, aşa cum ar semna cu Republica Bangladesh!
“Deoarece, în viziunea mea, să ne limităm la o declaraţie politică care vizează, da, un parteneriat strategic privind integrarea europeană este important, dar nu este suficient”, s-a sumeţit Marian Lupu. După ce a promis că „i-ar da la moacă” fostului director al Teatrului de Operă şi Balet din Chişinău, dacă vine cu un asemenea tratat la Traian Băsescu, o ia sigur peste ochi.
Să fie limpede pentru toţi urmaşii lui Brejnev: niciun preşedinte de la Bucureşti nu va avea curajul să semneze un astfel de document cu cele şase judeţe din Basarabia fiindcă va fi blestemat.
Vorbind despre „o politică care vizează”, Marian Lupu are şi argumente:
“Semnarea unui asemenea acord vine şi cu o importanţă politică deosebită, deoarece se pun nişte puncte pe ‘i’ după zeci de ani de zile. Se elimină nişte umbre în relaţiile bilaterale, nişte argumente false pentru anumiţi politicieni sau partide politice care încercau să facă speculaţii la acest subiect, dar este important şi pentru o transparenţă a agendei în relaţiile bilaterale”.
Care să fie motivul pentru care Marian Lupu a pus “nişte puncte pe i” şi şi-a dat în stambă aşa iute? Să-l fi sfătuit de bine consilierul de taină Cosmin Guşă, o şarlă venită din România, la fel de onorabilă ca dl. Conţiu?
Mai anţărţ, se întoarce Guşă de la Moscova şi pune de-o conferinţă de presă la un hotel scump din Bucureşti. Şi hodoronc-tronc! ne relatează domnia sa că a discutat cu nişte strategi de-ai lui Putin că să punem noi românii de-o uniune pravoslavnică, alături de mai vechii noştri prieteni, că “ne dau ruşii gaze mai ieftin”.
L-am felicitat atunci că, în sfârşit, avem şi noi nişte politicieni care ies la interval cu vectorul rusesc pe malul Dâmboviţei, e perfect, să ştim şi noi cu cine votăm. (Gusă chiar a pus bazele unui partid care avea drept siglă un… urs. E-adevărat, de pluş).
Personajul ubicuu este distructiv şi a trecut cu graţie de la Traian Băsescu la Adrian Năstase, de la Mircea Geoană la Sorin Ovidiu Vântu, apoi la Marian Lupu şi la Plahotniuc. La PublikaTV şi-a lansat adânca meditaţie “Acest ospiciu numit România”.
Dacă îndrăznea cineva să rostească un singur cuvânt urât despre ţara lui, Vintilă Brătianu nu-i mai răspundea la salut.
Alte vremuri, alţi oameni.
Acum, din România vin şi potăi, nu numai lupi.

Viorel Patrichi
ARENA. Md

Parintele Dumitru Staniloae: Ortodoxia noastra romaneasca ne va apara si de slavism si de o organizare suprastatala a Europei, care nu respecta principiul nationalitatilor.

2011-01-22T02:26:00.000-08:00

Dacă Rusia ar redeveni pravoslavnică în scurtă vreme şi împrejurările ar rămâne actuale, ortodoxia românească ne va fi cea mai sigură pavăză a existenţei etnice: ortodoxia noastră e numai a noastră. Ea e altceva decât pravoslavia rusească. Ea e împletită şi colorată cu tot ce e propriu sufletului românesc. Ea nu are caracter şi tendinţe internaţionale, ci susţine cu ardoare diferenţierile naţionale. Ortodoxia românească ne va apăra de slavism cum ne-a apărat şi în trecut. Dar ea ne va apăra şi de o altă primejdie care se desemnează. Se vorbeşte stăruitor de o organizare a Europei în unităţi mai mari, de o depăşire a principiului naţionalităţilor. Ei bine, în aceste forme noi de organizare, ortodoxia ar fi singura forţă prin care ne-am susţine etnicitatea noastră prin caracterul ei naţional, care o deosebeşte de tendinţele internaţionale ale celorlalte ramuri ale creştinismului. Ea ar fi singura forţă spirituală care s-ar asocia cu atitudinea protestatară a neamurilor mici împotriva tendinţelelor internaţionale de orice fel.

Ortodoxia, prin dragostea ei pentru realitatea etnică, ţine tot atât de mult la unităţile etnice mai mici, ca şi la cele mai mari, spre deosebire de alte forme ale creştinismului care, neavând o afinitate specială pentru etnic şi urmărind numai rezultate cantitative, sunt dispuse totdeauna să pactizeze cu unităţile mari şi mai puternice pentru sacrificarea celor mici.

- fragment din articolul Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, intitulat „Biserica ortodoxă a Transilvaniei”, apărut în revista „Gândirea” XXII, nr. 5, 1943, p. 241-248

Sursa: România, uneşte-te!

Speţnaz versus KGB la Chişinău!

2011-01-21T12:06:00.000-08:00

Acţiunile sovieticilor în Basarabia pe timpul stăpânirii lor rămân învăluite de multe ori în taină, însă, din când în când, putem arunca o privire dincolo de văl.

Există unele mărturii care ne permit acest lucru, deşi de multe ori nelămurirea persistă. O astfel de mărturie îi aparţine lui Viktor Suvorov (pseudonimul spionului sovietic Vladimir Bogdanovici Rezun), care a defectat la britanici în 1978. În anul 1985 apărea a patra sa carte cu titlul „Aquarium” – o pseudobiografie a sa în care îşi povestea cariera, de la ofiţer de tancuri la ofiţer speţnaz (în l. rusă – subunitate militară cu destinaţie specială) şi, în sfârşit, spion pentru GRU (Directoratul principal de spionaj).

Suvorov povesteşte în „Aquarium” (apărut în limba română în 1993 sub titlul „Cenuşă fără epoleţi”) un episod extrem de interesant pentru istoria R. Moldova. La puţină vreme după ce a participat la invadarea Cehoslovaciei, tânărul ofiţer de tancuri Viktor Suvorov a fost remarcat de locotenent-colonelul Kravţov şi transferat în departamentul de informaţii militare, iar mai apoi – în forţele speţnaz. Kravţov îl iniţiază pe tânărul locotenent-major în tainele politicii sovietice interne, prezentată ca o luptă acerbă pentru putere în cadrul căreia nu există niciun fel de milă pentru învinşi. Kravţov explică faptul că, pentru a ajunge la putere, cei care îşi doresc acest lucru trebuie să îşi formeze o haită de sprijin, membrii haitei datorând supunere oarbă şefului, dincolo de respectarea legislaţiei sovietice. Totodată, Suvorov află de războiul fără îndurare purtat între Armată şi KGB, război arbitrat de Partid, care îşi păstrează astfel puterea. Kravţov îi cere lui Suvorov să se implice în acest război cu prilejul unui exerciţiu secret al forţelor speţnaz: „Itinerariul tău e spre Chişinău. Vei merge numai cu trenuri de marfă. Doar noaptea. La Chişinău este un institut pedagogic. Nivelul naţionalismului din acest institut depăşeşte media. Vei scrie pe timp de noapte, pe un perete, lozinca asta”. Întrebat ce mărime să aibă literele lozincii, Kravţov răspunde: „15-20 de centimetri vor fi de ajuns pentru ca preşedintele KGB-ului din Moldova să fie răsturnat” şi explică apoi că: „Aici este un caz deosebit. La institut s-a dus demult lupta cu naţionalismul, dar fără succes. S-au luat cele mai draconice măsuri. S-a raportat la Moscova că acum totul este bine. Misiunea ta este să dovedeşti că nu-i aşa”. Ulterior, aflăm că lozinca scrisă de Suvorov pe peretele Institutului Pedagogic de la Chişinău nu avea niciun sens şi nu va avea urmări, iar misiunea lui a fost, de fapt, un test din partea lui Kravţov, care dorea să ştie dacă poate avea încredere în noul lui acolit.

Ca mărturie istorică nu se poate avea mare încredere în povestirea lui Suvorov-Rezun. Scris în 1985, „Aquarium” cu certitudine făcea parte din campania antisovietică şi urmărea să demonstreze pericolul reprezentat de Moscova pentru regimurile democratice. Şi totuşi relatarea pare cel puţin plauzibilă, pe lângă faptul că scoate la iveală modul în care gândeau cei ce luptau pentru putere în URSS. În plus, este o atestare a faptului că la Institutul Pedagogic din Chişinău „nivelul naţionalismului depăşeşte media”.

Totodată, oricât de improbabilă ar fi povestirea lui Suvorov-Rezun, mai avem la îndemână „Istoria serviciilor secrete. Breviar”, apărută la Chişinău în 2004, sub semnătura lui Tudor Botnaru şi Alexandru Ganenco. Aici aflăm că în anul 1975 (ceea ce coincide cu cronologia carierei lui Suvorov-Rezun) preşedintele KGB de la Chişinău, Piotr Civertko, a fost destituit. În acelaşi volum mai citim că Civertko şi-a dedicat activitatea „luptei cu naţionalismul moldovenesc” şi era „aspru până la brutalitate, autoritarist şi dogmatic, nu se bucura de respectul angajaţilor Securităţii, multora le era frică de dânsul şi se străduiau să-l ocolească pe cât era posibil…”. Dumnezeu ştie dacă şi ce legătură există între destituirea lui Piotr Civertko şi relatarea lui Suvorov-Rezun. Dar cred că putem lua de bună afirmaţia că la Institutul Pedagogic din Chişinău „s-a dus demult lupta cu naţionalismul, dar fără succes”.

George Damian

Preluat de pe Blogul lui George Damian

Articol apărut în ziarul Timpul, Chişinău.

Eminescu despre Basarabia. De ce face parte Eminescu din sufletul romanilor

2011-01-15T20:30:00.000-08:00

Actualitatea lui Eminescu: România în luptă cu panslavismul

2011-01-14T08:18:00.000-08:00

Rusia nu se mulţumeşte de a fi luat o parte mare şi frumoasă din vatra Moldovei, nu se mulţumeşte de a fi călcat peste graniţa firească a pamântului românesc, ci voieşte să-şi ia şi sufletele ce se află pe acest pământ şi să mistuiască o parte din poporul român.

Rusia nu a luat această parte din Moldova pentru ca să-şi asigure graniţele, ci pentru ca să inainteze cu ele, şi nu voieşte să înainteze decât spre a putea stăpâni mai multe suflete.

Tocmai puşi faţă în faţă cu viaţa rusească românii au început a fi cu atât mai vârtos pătrunşi de farmecul vieţii lor proprii, de bogăţia şi superioritatea individualităţii lor naţionale; tocmai fiind puşi în contact cu ruşii, românii erau mândri de românitatea lor.

E nobil răsadul din care s-a prăsit acest mic popor românesc, şi, deşi planta nu e mare, rodul e frumos şi îmbelşugat; cele două milioane de români au adunat în curgerea veacurilor mai multe şi mai frumoase comori decît nouăzeci de milioane de ruşi vor putea să adune cândva.

Nu! Înrâurirea firească a Rusiei ne este stricăcioasă, dar ea nu ne poate nimici. Pentru ca să ne ia individualitatea, Rusia ar trebui să ne dea alta în schimb, şi, cel puţin deocamdată, nu suntem copţi pentru o asemenea degenerare.

De câte ori ruşii se vor pune în atingere cu noi, vor trebui să simtă superioritatea individualităţii noastre, să fie supăraţi de acest simţământ şi să ne urască mai mult şi tot mai mult.

Fără îndoială această ură a fost întemeiată pe timpul când între Moldova şi aşa-numita Basarabia comunicaţia era liberă. Ruşii s-au încredinţat că această libertate este primejdioasă numai pentru dânşii şi pentru aceasta au închis graniţele ermeticeşte şi au curmat atingerea între românii de peste Prut şi restul poporului român.
De atunci şi până acum măsurile silnice pentru stârpirea românismului se iau fără de curmare. Administraţia, biserica şi şcoala sunt cu desăvârşire ruseşti, încât este oprit a canta în ziua de Paşti "Hristos a inviat" în româneşte.

Nimic în limba românească nu se poate scrie; nimic ce e scris în limba românească, nu poate să treacă graniţa fără de a da loc la presupusuri şi persecuţiuni; ba oamenii de condiţie se feresc de a vorbi în casă româneşte, pentru ca nu cumva o slugă să-i denunţe; într-un cuvânt, orice manifestaţie de viaţă românească e oprită, rău privită şi chiar pedepsită.

Sute de ani, românii au fost cel puţin indirect stăpâniţi de turci: niciodată însă în curgerea veacurilor, turcii nu au pus în discuţie limba şi naţionalitatea română. Oriunde însă românii au căzut sub stăpânirea directă ori indirectă a slavilor, dezvoltarea lor firească s-a curmat prin mijloace silnice.

Un stat român înconjurat de state slave poate să fie pentru vrăjmaşii poporului român o iluziune plăcută; pentru români însă el este o nenorocire, care ne prevesteşte un nou şir de lupte, o nenorocire, pentru care nu ne mângâie decât conştiinţa trăiniciei poporului român şi nădejdea de izbândă.

Mihai EMINESCU

Lumea Rusă contra Europei şi Lumii Ortodoxe. ANALIZA

2011-01-13T05:54:00.000-08:00

„Europa este totuşi o ţară nu ortodoxă, este o ţară, să spunem, catolică, o ţară în care majoritatea sunt protestanţi, sunt mai puţini baptişti, dar totuşi sunt, sunt adventişti şi multe alte culte sau chiar şi secte religioase”

mitropolitul Vladimir Cantarean (Patriarhia Moscovei), 01 ianuarie 2011, emisiunea „Acces interzis” , jurnatltv.md

„Умом Россию не понять,/ Аршином общим не измерить: / У ней особенная стать – / В Россию можно только верить.”

Fiodor Tiutcev, 28 noiembrie 1866

Da, prealuminatul ierarh moscovit de la Chişinău şi-a mobilizat toate cunoştinţele despre Europa, ba chiar a vrut să pară ceva mai antieuropean, după moda de ultimă vreme de la Moscova, şi a spus ce şi cât, şi cum l-a dus mintea şi capul, în păsăreasca sa ruso-română: „Europa este totuşi o ţară nu ortodoxă ”! Şi într-un fel poate că şi are dreptate. Europa nu este o ţară ortodoxă, întâi de toate pentru că nu este ţară, iar apoi, pentru că Europa înseamnă mai multe ţări ortodoxe dintr-o dată. Vorba ieşită de pe buzele ierarhului moscovit ne oferă tocmai prilejul să vedem mai jos care sunt aceste ţări ortodoxe şi perfect europene.

Dogma „Sfintei Rusii”

Reflexele ruseşti de autoizolare de Europa, ca şi mentalitatea „cetăţii asediate” care au diferenţiat Rusia de restul lumii, de la Ioan cel Groaznic încoace, prezentându-ne Rusia ca pe o ţară specifică (dogma „Sfintei Rusii” – Sviataia Rusi), cu o misiune mântuitoare aparte, ca pe a treia Romă, ca pe salvatoarea lumii şi a creştinătăţii, capătă teren în ultimul timp şi în Republica Moldova. Faptul că mitropolitul Vladimir pune Europa şi Ortodoxia în relaţie de adversitate ireconciliabilă nu este ceva nou. Mitropolitul gândeşte ruseşte şi se exprimă la fel de ruseşte (ţară „nu ortodoxă”!).

Matrioşka rusă

Conceptul de Lume Rusă, un surogat de concept imperial îmbrăcat în haină ortodoxă peste vechea tunică militară cu carnetul de partid comunist în buzunar, a fost lansată acum câţiva ani de actualul Patriarh al Moscovei, Kirill Gundiaev. Potrivit acestui concept, Lumea Rusă este un complet de matrioşte, în care Rusia este matrioşka mare, Ucraina şi Bielorusia sunt matrioştele medii, iar Republica Moldova este matrioşka cea mai mică.

Cu mintea Rusia nu poate fi-nţeleasă…

Ea confirmă nu atât o realitate vie, cât o altă idee, exprimată artistic de poetul Fiodor Ivanovici Tiutcev şi pe care am ales-o ca unul dintre motto-urile acestui material. Să încercăm o traducere liberă a celebrului catren: „Cu mintea Rusia nu poate fi-nţeleasă / Şi cu măsura altora nu poţi ca s-o măsori: / E prea aparte şi-i aleasă – / Şi doar să crezi în ea se poate uneori.”

Într-o abordare exclusivistă şi reducţionistă, Ortodoxia rusă ne este prezentată drept singura valabilă, viabilă şi, astfel, cu drept de a domina în întreaga Lume Ortodoxă, care, dacă nu este Rusă, atunci nici nu ar avea drept de existenţă… Este adevărat că Rusia este cea mai mare dintre statele de tradiţie ortodoxă, dar aceasta nici pe departe nu înseamnă că Ortodoxia este un apanaj rusesc, că, vorba mitropolitului Vladimir, „Europa nu-i o ţară ortodoxă ”. În opinia multor capete sus-puse de la Moscova, dacă nu este Rusă, Lumea Ortodoxă încetează să mai fie Ortodoxă sau, în cel mai bun caz, îşi pierde calitatea şi nu mai este suficient de Ortodoxă. Şi Roma, şi Bizanţul, şi Ierusalimul s-ar fi mutat deja la Moscova.

Aritmetica Ortodoxiei: 14 minus 1

Să vedem cum stau lucrule în realitate. Lumea Ortodoxă este organizată ca o orchestră simfonică. Ea are aceeaşi învăţătură de credinţă şi tradiţii de trăire diferite. Criteriul etnic pus la baza organizării fiecărei Biserici Locale este, în general, respectat. În lume există 14 Biserici Ortodoxe Locale autocefale, dintre care 4 nu sunt situate geografic în Europa, iar 1 este situată doar parţial pe continentul nostru. Biserici Ortodoxe extraeuropene sunt:

1. Biserica Ortodoxă Greacă (Patriarhia) a Alexandriei, cu jurisdicţie în întreaga Africă. Această Biserică este una de expresie grecească, iar mai nou şi de alte expresii, şi nu trebuie confundată nici u Biserica Coptă şi nici cu Biserica Etiopiană, ambele Biserici precalcedoniene sau, cum sunt impropriu numite, vechi ortodoxe. Patriarhia Alexandriei este condusă de un Patriarh şi Papă a toată Africa. Totuşi, o diasporă a acestei Biserici este prezentă în cuprinsul Uniunii Europene.

2. Biserica Ortodoxă (Patriarhia) a Ierusalimului. Aceasta este de expresie grecească, dar, în (cea mai mare) parte şi de expresie arabă, sub jurisdicţia ei aflându-se toţi creştinii ortodocşi arabi din Israel, Palestina, Iordania şi Muntele Sinai (Egipt).

3. Biserica Ortodoxă (Patriarhia) a Antiohiei şi a tot Răsăritul. Această este o Biserică de expresie arabă cu reşedinţa în Damasc, capitala Siriei şi cu o diasporă importantă în Europa Occidentală

4. Biserica Ortodoxă (Patriarhia) a Georgiei, din Caucazul de Sud, condusă de un Patriarh Catolicos. Un conflict jurisdicţional din regiunile separatiste Abhazia şi Oseţia de Sud opune Patriarhia Moscovei Bisericii Ortodoxe Georgiene.

A cincea Biserică cu jurisdicţia de bază în Asia este Patriarhia Ecumenică de Constantinopol, Biserică de expresie grecească, care se bucură de întâietatea tradiţională în Lumea Ortodoxă. Totuşi, Patriarhia de Constantinopol are o jurisdicţie teritorială importantă în cuprinsul UE, fiind vorba despre un şir de eparhii din nordul şi estul Greciei şi despre Sfântul Munte Athos. Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol îi este subordonată o Biserică Locală autonomă, ce a Finlandei, care este Biserică de stat alături de cea luterană şi este tratată în ansamblul Ortodoxiei alături de cele 14 Biserici Ortodoxe autocefale. Precum se ştie, Finlanda este membru al Uniunii Europene şi ortodocşii din această ţară fac parte din Ortodoxia europeană.

Aşadar, mai rămân 9 Biserici Ortodoxe Autocefale. Dintre acestea, 6 aparţin unor naţiuni şi populaţii de tradiţie ortodoxă cuprinse integral sau parţial în interiorul Uniunii Europene, iar altele 2 sunt Biserici din state cu statut oficial de candidate pentru aderarea la UE.

Bisericile autocefale care activează în cuprinsul UE sunt: 1. Biserica Ortodoxă Română (Biserică în simfonie cu statul); 2. Biserica Ortodoxă Elenă (Biserică de stat); 3. Biserica Ortodoxă Bulgară; 4. Biserica Ortodoxă a Ciprului (Biserică de stat); 5. Biserica Ortodoxă a Poloniei; 6. Biserica Ortodoxă a ţinuturilor Cehiei şi Slovaciei. Toate aceste Biserici îi au sub omoforul lor nu doar pe credincioşii ortodocşi din ţările respective, dar şi pe ortodocşii originari din aceste ţări stabiliţi în diverse state ale UE, în special occidentale.

Bisericile Ortodoxe autocefale din ţările candidate pentru aderarea la UE sunt: 1. Biserica Ortodoxă Sârbă; 2. Biserica Ortodoxă Albaneză.

Singura Biserică Ortodoxă autocefală extracomunitară geografic, prin jurisdicţia sa de bază, este Biserica Ortodoxă Rusă (Patriarhia Moscovei) care ţine sub omoforul său populaţii ruse sau neruse (ucraineni, bieloruşi, români) din Europa, precum şi o diasporă rusească importantă dintre Munţii Ural şi Pacific (Siberia).

Nici Biserica Ortodoxă Rusă nu este însă o Biserică complet în afara UE, dat fiind faptul că aceasta are o importantă diasporă, de mai multe milioane de credincioşi organizaţi în parohii, mănăstiri, eparhii şi mitropolii în diverse ţări ale Uniunii Europene, fie că este vorba de state ex-sovietice ca Estonia, Letonia, Lituania sau de ţări ale Europei centrale, occidentale şi de nord.

Stereotipurile din capul colonelului Cantarean

Aşadar, după ce am văzut tabloul complet al Lumii Ortodoxe, vedem că majoritatea Bisericilor autocefale din aria europeană păstoresc populaţii ale unor state care sunt deja membre ale UE sau au obţinut statutul oficial de candidate la aderare. Şi atunci, despre ce Europă care„este totuşi o ţară nu ortodoxă” ne vorbeşte colonelul Cantarean „al întregii Moldove”? Poate că replica mândrului colonel cu camilafcă albă ar fi că totuşi Biserica Rusă este „mai mare”, „cea mai mare” dintre toate şi, astfel, şi „cea mai dreaptă”, „cea mai ortodoxă” sau „cea mai sfântă”. Dar, când e vorba despre credinţă, numărul nu poate ţine loc de sfinţenie şi nici de adevăr sau realitate istorică. Colonelul „întregii Moldove” uită că, din păcate, Rusia este şi destul de islamică, cu un număr de musulmani între 20 şi 30 de milioane, potrivit afirmaţiilor premierului Putin. Ce mai uită bravul colonel în sutană este că 52% din populaţia Rusiei se declară atee, că doar 2% dintre ruşii declaraţi ortodocşi frecventează biserica şi că, în Europa de la Atlantic la Urali, Rusia este ţara cu cea mai mare rată a avorturilor la mia de femei fertile, precum şi ţara cu cele mai multe persoane dependente de alcool şi de droguri la mia de locuitori. La numărul de alcoolici, toate cele 27 de state membre ale UE, ale Europei „nu ortodoxe” luate împreună nu pot bate Rusia „foarte ortodoxă” şi „foarte sfântă”! Aceasta este realitatea tristă. Şi oricât de mult nu ar avea la inimă Ortodoxia europeană, colonelul Cantarean va trebui să se împace cu gândul că Biserica Rusă din care face parte este doar una dintre cele 14 Biserici autocefale ale noastre, că Patriarhia Moscovei păstoreşte o populaţie aflată într-un cumplit dezastru moral, că majoritatea Bisericilor Ortodoxe sunt perfect europene şi că europenitatea este un element identitar important care îi lipseşte Rusiei în mare parte.

Diabolizarea Europei

De ce lansează colonelul „întregii Moldove” până la urmă aberaţiile sale de tipul „Europa este totuşi o ţară nu ortodoxă”? Pentru că mental aparţine spaţiului rusesc şi mai ales părţii sale extraeuropene sau antieuropene. Acest soldat al interesului rusesc în Moldova încearcă inutil, în limitele modestelor sale capacităţi intelectuale, să compromită noţiunea de Europa în ochii moldovenilor. El nu-şi dă seama însă că, de la Sfântul Constantin cel Mare încoace, Lumea Ortodoxă aparţine Europei şi că tocmai acest fapt o face să fie obiectul atacurilor virulente din partea diverselor secularisme şi imperialisme, printre care cel ruso-moscovit este unul de frunte. Nu este deloc întâmplător că patriarhul său, pe care colonelul nostru îl imită stângaci, şi-a făcut o sintagmă predilectă ca „Lumea Rusă” şi fuge ca dracul de tămâie de expresii vechi, cuprinzătoare şi sănătoase ca „Lumea Ortodoxă” şi „Lumea Creştină”. Şi patriarhul, şi colonelul în sutană gândesc simplu: la ce bun o Lume Ortodoxă întreagă, dacă Patriarhia Moscovei nu o poate controla cum i se spune de la Kremlin?

Dumnezeu a vrut să fim europeni

Europenitatea (inclusiv a noastră) nu este nici un viciu, nici un fapt de ocară, nici un merit care să ofere prilej de fală deşartă, ci un dat care există prin voia Celui de Sus, cu care noi nu ne gâlcevim. Colonelul Cantarean ne vrea cât mai aproape (strâns legaţi) de Rusia „foarte ortodoxă” şi cât mai departe de „Europa nu ortodoxă”! Nu aveţi impresia unui daja vu când auziţi ce perle dă pe guşă preaplecatul prieten al lui Pasat? Toate aceste atacuri de astăzi împotriva europenităţii noastre naturale parcă sunt trase la xerox după atacurile aceluiaşi colonel în sutană, de acum două decenii, contra identităţii naturale româneşti a populaţiei majoritare din Republica Moldova. Cum nu i-au folosit la nimic acele atacuri, nu-i vor folosi nici acestea. Aşa se întâmplă când eşti prea lipit cu inima de deşertăciunile lumii acesteia şi crezi în Rusia mai mult decât în Dumnezeu.

O analiza de Vlad Cubreacov – Consilier al Mitropoliei Basarabiei

Sursa: ZiaristiOnline

Lucinschi cerea Moscovei sa intervina impotriva unirii Republicii Moldova cu România in 1990

2011-01-10T01:27:00.000-08:00

Evenimentele din 1989 din România au creat o emulaţie puternică şi peste Prut, acolo unde o bună parte a clasei politice, dar şi cetăţenii au considerat că este un moment prielnic pentru reunificarea celor două teritorii. Cu toate acestea, un rol major în neatingerea acestui deziderat l-a jucat fostul preşedinte de la Chişinău, Petru Lucinschi, care a cerut Uniunii Sovietice să intervină pe lângă noua putere ce lua naştere în acele zile de început al anului 1990 pentru ca unirea dintre cele două teritorii româneşti să nu aibă loc. Mărturie a acestei acţiuni întreprinse de Petru Lucinschi, care pe vremea aceea ocupa funcţia de prim-secretar al CC al PCM, este o scrisoare către şeful diplomaţiei sovietice, Eduard Şevarnadze (ulterior, preşedinte al Georgiei - n.r.), prin care îi cerea acestuia din urmă să facă tot posibilul ca unirea teritorială să nu se producă, ci doar să existe unele conexiuni de natură ştiinţifică şi culturală, relatează postul Europa Liberă de la Chişinău. Documentul lui Lucinschi către Şevarnadze, datat cu 3 ianuarie 1990, şi-a găsit un răspuns rapid, Moscova dând curs majorităţii revendicărilor din acest memoriu, iar gestionarea fidelă a relaţiei cu România a fost, se pare, unul dintre motivele de promovare a lui Petru Lucinschi în funcţia de secretar al CC al PCUS pentru ideologie şi propagandă jumătate de an mai târziu, mai scrie sursa citată.

Mădălin Necşuţu, cotidianul Curentul (linkul cu această ştire nu mai poate fi accesat pe siteul ziarului)

Ziaristi Online: Patriarhia Rusiei continua atacul la Mitropolia Basarabiei. Cum a ajuns Poligraf Pornografovici episcop de Edinet

2010-12-28T04:42:00.000-08:00

O analiza de Vlad Cubreacov, consilier al Mitropoliei Basarabieei

Aşadar, Patriarhia Moscovei înţelege să nu se înţeleagă cu noi şi nici cu Biserica noastră naţională. Vineri, 24 decembrie, în ajunul Crăciunului pe nou, Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii, Kirill, acompaniat de o mână de arhierei ruşi (alţi 6 mitropoliţi şi 5 sinodali), a dispus, cu de la sine putere, numirea arhimandritului Nicodim (Ion) Vulpe de la Orhei drept episcop de Edineţ şi Briceni, iar duminică, 26 decembrie, respectivul a şi fost hirotonit, tot la Moscova, de către Patriarhul rus. Numirea lui Nicodim (Ion) Vulpe s-a făcut pentru eparhia carea rămas văduvă odată cu tragicul şi neelucidatul deces al episcopului Dorimedont (Nicolae) Cecan. Acest caz este relevant pentru politicile Rusiei în regiune şi pentru gradul în care Biserica rusă rămâne aservită intereselor secular-politice ale Kremlinului, constituind astfel un instrument de lux în promovarea acestor interese.

Numit, nu ales

Din textul temeiului nr. al Sinopsisului şedinţei de la Moscova din 24 decembrie, rezultă clar următoarele: 1. Nicodim (Ion) Vulpe nu a fost ales, aşa cum stabilesc canoanele ortodoxe, de clerul şi poporul din respectiva eparhie. El a fost numit pe cale administrativă, prin voinţa Moscovei; 2. Numirea respectivului candidat s-a făcut în lipsa unei propuneri a mitropoliei Chişinăului „şi a întregii Moldove” care se intitulează pompos şi fals drept „Biserica Ortodoxă din Moldova” şi trâmbiţează cu ocazie şi fără că dispune de un „Tomos de Independenţă” în raport cu Moscova; 3. Nicodim (Ioan) Vulpe a fost selectat de Moscova şi numit pe criterii extrabisericeşti. Vom vedea mai jos care sunt aceste criterii.

Cine este Nicodim (Ion) Vulpe?

Într-adevăr, cine este acest personaj atât de preţuit la Moscova şi atât de nădejde pentru ea? Nicodim (Ion) Vulpe, născut la 4 septembrie 1956, în comuna Chiperceni, Orhei, este bine cunoscut la noi ca unul dintre preoţii de mir. Pentru cei neavizaţi, precizăm că preot de mir înseamnă preot în lume, adică om însurat, cu nevastă în viaţă şi copii în viaţă. Iar regula bisericească spune că episcopii se aleg de către clerul şi poporul dintr-o eparhie doar dintre călugări, dintre văduvi sau dintre celibatarii vrednici. Că preotului Vulpe, care şi-a lepădat nevasta şi copiii de ani de zile, i-a mers vestea de „Vulpea albastră”, ştie toată lumea. Pentru aparenţe, iubind călugăria, dar mai ales pe călugări, acesta s-a călugărit şi el, la 23 ianuarie 2009, fără a vieţui însă în vreo mănăstire, ci rămânând în lume, ca mare „blagocin”, adică protopop de Orhei. Preoţii şi credincioşii mai în vârstă cunosc că lui Ion Vulpe, fost vânzător de legume în Orhei, cu reputaţie „albastră”, nu a întrunit de la bun început condiţiile canonice pentru admiterea în cler. Pentru acest motiv arhiereul rus de la Chişinău, Ionatan Kapolovici, i-a respins în mod repetat cererile de preoţire. Şi aici intervine un moment important de reţinut. Ingenioasa „Vulpe albastră” îşi pune cererea în proţap şi migrează cu ea mai spre nord, până la Leningrad. Acolo petrece o vreme, ca la 18 martie 1981 să fie diaconit de vicarul mitropoliei de Leningrad, Meliton, iar la 21 mai 1981 el este preoţit de către actualul Patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii, Kiril Gundiaev, pe atunci episcop de Vâborg şi rector al Academiei şi Seminarului Duhovnicesc din Leningrad. Deci, relaţia dintre Ion Vulpe şi actualul Patriarh rus, Kirill, este veche şi strânsă. În toată ecuaţia a fost implicat şi fostul Patriarh rus, Alexei al II-lea, care, la 8 iunie 1981 l-a delegat pe Ion Vulpe la Chişinău, la dispoziţia episcopului Ionatan Kapolovici. Faptul că Ion Vulpe nu a fost hirotonit în Moldova şi a trebuit să se implice nemijlocit fostul şi actualul Patriarh, împotriva cărora încă de pe atunci s-au ridicat voci acuzatoare în Biserică pe motivul relaţiilor acestora cu KGB-ul sovietic, induce ideea că respectiva structură a avut cuvântul ei de spus în toată povestea.

Episcop cu neamuri multe…

Patriarhia Moscovei s-a grăbit să şi posteze pe site-ul ei o biografie parfumată şi îndulcită a noului ei episcop, omiţând cu acurateţe orice detaliu semnificativ privind viaţa în lume a alesului său. Astfel, nu ni se spune cine este soţia acestui episcop, câţi copii are el, în ce relaţie a fost şi este cu ei. Are acest episcop nurori, gineri, cuscri, cumetri şi cum cadrează tot tabloul acesta cu sfintele canoane bisericeşti? Când s-a căsătorit proaspăt hirotonitul, când a divorţat, dacă a divorţat şi pentru care anume motive? Ceea ce cunoaşte tot creştinul din Orhei este că a fost căsătorit cu preoteasa lui, Ludmila, cu care a avut trei copii (Maria, Vasile şi Petru) şi că motivele divorţului nu au ţinut de preoteasă, o creştină smerită şi exemplară. Spun aceasta pentru că am cunoscut-o personal cu ani în urmă când vărsa lacrimi amare din cauza celui prezentat acum de Patriarhia Moscovei ca fiind „Nikodim, episkop Edineţkii i Briceanskii (Vulpe Ioann Vasilievici)”.

Vrednic este?

Numirea şi hirotonirea lui Nicodim (Ion) Vulpe ca episcop s-a făcut în mare grabă, prezenţa elementului de surpriză fiind gândită de la bun început de către Patriarhul Moscovei. Pe de o parte, Patriarhul rus, cunoscând personajul şi faptele lui eroico-erotice pe tărâmul pravoslaviei ruseşti de sorginte kaghebistă, a dorit să preîntâmpine orice reacţie negativă din partea clerului şi credincioşilor din Republica Moldova. S-a mers pe tactica faptului împlinit. Pe de altă parte, hirotonirea trebuia făcută cât mai departe de rudele de gradul I ale împricinatului.De ce? Pentru că, potrivit obiceiului străvechi din Biserica Ortodoxă, la hirotonirea oricărei feţe bisericeşti (diacon, preot, episcop) cel care conduce slujba hirotonirii trebuie să-i adreseze poporului prezent la slujbă cuvintele de recomandare a candidatului: Vrednic este! (Axios! Sau Dignus est!) Iar poporul şi strana trebuie să răspundă fie cu Vrednic este!, fie cu Nevrednic este! (Axios! sau Anaxios!, Dignus est! sau Indignus est!). Şi pentru că nu există garanţia că soţia episcopului în cauză sau copiii lui şi alte rude apropiate, alţi credincioşi şi clerici care cunosc prea bine năravurile „Vulpii albastre” să răspundă: „Nevrednic este!, Anaxios! sau Indignus est!” s-a şi decis hirotonirea în mândra capitală, Moscova, cât mai departe de ochii şi urechile moldovenilor.

Prieten trup şi suflet cu Sangheli şi Pasat

În lumea politică, Ion Vulpe l-a avut ca mare prieten de suflet pe fostul premier Andrei Sangheli, care l-a înzestrat din averea statului cu o ditamai Tipografie din Orhei. S-a opus timp îndelungat folosirii alfabetului latin pentru limba română de la noi şi a tipărit, la tipografia de dar, mai multe cărţi de rugăciune cu litere ruseşti până recent. Pentru cine cunoaşte obiceiurile şi deprinderile unor reprezentanţi ai faunei politice de la noi, trebuie să mai precizăm că Vulpea albastră este mare preţuitoare şi iubitoare şi a celui mai ortodox dintre securişti, ca şi a celui mai securist dintre ortodocşi, Valeriu Pasat. E de bine, e de rău? Noi nu comentăm, ci ne rezumăm la a consemna.

Tipograf cu pornograf

Acest personaj căzut tronc la inima Patriarhului Kirill a fost implicat, cum spuneam mai sus, într-un mare sex-scandal, când a tipărit mai multe calendare pornografice şi alte tipărituri ruşinoase la aceeaşi tipografie „bisericească” dăruită de Sangheli. Presa de la Chişinău a scris acum câţiva ani despre acest sex-scandal dezlănţuit de Vulpea albastră, poreclită de unii, cu nedisimulată răutate, desigur, Tipograf Pornografovici sau Pornograf Tipografovici. O altă versiune a poreclei care circulă prin popor este cu Poligraf în loc de Tipograf şi cu Poligrafovici în loc de Tipografovici. Alegeţi fiecare versiunea care vă pare mai potrivită.

Piratul de la Orhei

O altă ispravă a tipografului de Orhei a fost aceea că a piratat, prin mijloace numai de el ştiute, drepturile de autor ale Patriarhiei Române asupra cărţilor de cult elaborate, traduse şi diortosite cu binecuvântarea Sfântului, Marelui şi Îndreptătorului nostru Sinod de la Bucureşti. Tot pe ce a apucat să pună mâna tipograful respectiv, a şi văzut lumina tiparului la Orhei, cu binecuvântarea mitropolitului Vladimir şi cu „îngrijirea” „blagocinului” Vulpe. Unele dintre aceste cărţi au mai primit şi sponsorizări guvernamentale, de exemplu în timpul primului ministeriat al lui Vasile Tarlev, alt prieten şi binefăcător al său pe faţă şi mai de taină. Există şi o parte bună în această poveste, pentru că astfel, zeloşii şi ridicolii românofobi din Patriarhia Moscovei, de teapa arhiepiscopului Mark, nu vor mai putea contesta niciodată că românii din prizonieratul canonic moscovit slujesc exact după aceleaşi cărţi bisericeşti ca şi românii din toată lumea, făcând astfel dovada perfectă a unităţii lor de limbă şi de neam. Şi nimeni decât tipograficescul „blagocin” de Orhei nu a avut, fie şi pentru motive de bani şi afaceri, o contribuţie mai mare la vădirea unităţii de limbă şi de neam a tuturor românilor.

Hulitor şi prigonitor al Mitropoliei Basarabiei şi al Patriarhiei Române

Ion Vulpe s-a remarcat ca unul dintre cei mai înverşunaţi prigonitori ai Mitropoliei Basarabiei. Apropo, cel care l-a tuns în monahism, în ianuarie anul trecut, a fost nimeni altul decât episcopul Marchel Mihăiescu, un alt hulitor şi prigonitor al Mitropoliei Basarabiei. Ambii s-au remarcat în acest sens încă din august-septembrie 1992 când i-am văzut ca protagonişti în atacurile asupra episcopiei de Bălţi în frunte cu vlădica Petru Păduraru, actual arhiepiscop al Chişinăului şi mitropolit al Basarabiei. Au ajuns deja la Chişinău rumorile ridicate de voci din sânul Patriarhiei Ruse că unul dintre subiectele discutate între patru ochi de către Vulpea albastră şi Patriarh a ţinut tocmai de Mitropolia Basarabiei şi de situaţia viitoare a mitropolitului Vladimir. În acest context pe masa Patriarhului rus a fost pusă, drept argument solid al lipsei de devotament a mitropolitului Vladimir faţă de Moscova, fotografia acestuia cu Înaltpreasfinţitul Mitropolit Petru Păduraru al Basarabiei şi Înaltpreasfinţitul Arhiepiscop Casian Crăciun al Dunării de Jos. Se află în cele mai strânse relaţii cu „mitropolia” stilistă de la Slătioara, din România, precum şi cu structurile ortodoxe româneşti ieşite de sub omoforul Patriarhiei Române (în special, cele din SUA şi Canada), cu care se află în contact permanent şi pe care le vizitează periodic.

Politică, politică, politică, de 3 ori politică!

În primele patru alineate ale Cuvântului său de îndrumare, Patriarhul rus a folosit de trei ori cuvântul politic/politică! Nu e de mirare în cazul Patriarhului Kirill, care este cunoscut ca unul dintre cei care regretă destrămarea URSS, comparând-o cu o tragedie planetară. Patriarhul a dat-o pe faţă chiar din a doua propoziţie: „Tu eşti chemat la slujirea arhipăstorească a poporului tău, în Patria ta, într-o situaţie politică complicată, care cere eforturi mari de contracarare a tendinţelor schismatice”! E, asta era! Se vede că l-a fript tare pe Patriarhul Kirill fotografia mitropolitului Vladimir alături de mitropolitul Petru! Oricât s-ar jura Patriarhia Moscovei că vrea împăcare şi conlucrare cu Patriarhia Română, ca pacea să se aştearnă între cele două mitropolii ortodoxe din Republica Moldova, tot politica rămâne preocuparea de căpătâi a Patriarhului rus şi tot reflexele imperiale îşi spun cuvântul mai presus de Evanghelie!

Despre graniţa Moscovei în Moldova

Ce poveţe i-a mai dat capul Bisericii ruse episcopului numit şi făcut tot de el şi pus sub jurământ faţă de Biserica Moscovei? Ascultaţi şi vă cruciţi! „Să stai permanent în ascultare faţă de Sfânta conducere bisericească şi în fraternitate solidară cu confraţii arhipăstori. Să fii fidel jurământului arhieresc. Să-ţi aduci aminte întotdeauna de necesitatea de a urma strict rânduiala canonică, de a păstra unitatea bisericească, care nu depinde de nici un fel de schimbări politice sau stihii din lumea aceasta”. „Biserica noastră, împreună cu poporul ei, a trecut prin multe încercări serioase la începutul secolului XX, care s-au soldat cu apariţia noilor ţări şi cu modificarea graniţelor de stat. Însă, mulţumită înaltei responsabilităţi bisericeşti şi susţinerii clerului şi mirenilor, unitatea pe care am păstrat-o constituie o confirmare experimentală a principiului organizării bisericeşti înrădăcinate în Tradiţie, potrivit căreia fruntariile canonice ale unei Biserici Locale nu sunt determinate doar de graniţele politice trecătoare. În conformitate cu aceste norme este organizată viaţa unor asemenea Patriarhii ca cele de Constantinopol, de Ierusalim, a Antiohiei şi a celei a Moscovei, precum şi a unui şir de alte Biserici Ortodoxe Locale”. Aici Patriarhia Română a fost omisă premeditat, întrucât, dacă ar fi fost invocată expres, faptul ar fi ruinat toată speculaţia sofistică moscovită legată de Mitropolia Basarabiei.

Care ţi-i Patria, care-ţi sunt vecinii?

Este interesant să urmărim firul gândului Patriarhului Kirill, care parcă i s-a adresat mitropolitului Vladimir: „Urmează ca tu să-ţi duci slujirea în Biserica Ortodoxă din Moldova, care constituie o parte organică şi inseparabilă a Patriarhiei Moscovei, pe un pământ cu o istorie creştină multiseculară. Nobleţea şi tăria credinţei poporului moldovenesc nu poate să nu ne trezească bucurie. Acest popor este înrădăcinat în mod tradiţional în Ortodoxie, vestit din vechime prin îmbinarea rezistenţei spirituale, a dragostei de Patrie şi a atitudinii binevoitoare faţă de vecinii săi.” Asta-i bună de tot! Patriarhul Moscovei are în vedere, când vorbeşte de Patrie, „patria” sovietică, evident, şi se va vedea mai jos de ce. Iar când ne vorbeşte despre „vecinii” „poporului moldovenesc”, are în vedere şi cealaltă jumătate a Moldovei istorice, cu capitala la Iaşi, cu Putna lui Ştefan cel Mare şi tot ceea ce înseamnă Lumea Românească. Să vedem ce cuvinte înaripate şi-au mai luat zborul de pe buzele Patriarhului de la Moscova duminica trecută.

Referindu-se la „poporul moldovenesc”, Patriarhul Kirill spune: „Urmându-I lui Hristos pe calea împlinirii sfintelor Lui porunci, el a mers, sute şi sute de ani, umăr la umăr cu popoarele Rusiei ortodoxe. În cele mai diferite epoci istorice noi ne-am împărtăşit bucuriile şi amarul, ne-am ridicat împreună împotriva atentărilor la patrimoniul nostru comun şi am apărat împreună credinţa ortodoxă. Mult timp noi am fost un singur stat”.

Unitate cu Bielorusia şi Kazahstanul, dar în nici un caz cu Iaşiul, Bucureştiul, Suceava sau Putna

Încă puţin din gândirea şi rostirea celui care l-a binecuvântat şi decorat pe Igor Smirnov, ca „preşedinte al Republicii Moldoveneşti Nistrene”: „Poporul ortodox al Moldovei independente îşi păstrează unitatea cu popoarele frăţeşti ale Bielorusiei, Rusiei, Ucrainei şi ale altor ţări, părtaşe ale moştenirii spirituale a Sfintei Rusii, înfăptuind această unitate prin apartenenţa la o singură Biserică-Mamă”. Citind aceste rânduri te poţi întreba, la o adică: ce caută ambasadorul plenipotenţiar şi extraordinar al României la Chişinău, Marius Lazurca, cu rugăciunea şi spovedania sub omoforul acestei „singure Biserici-Mame” care cultivă „dragostea de Patria” sovietică, care ar constitui „o parte organică şi inseparabilă a Patriarhiei Moscovei”, întrucât „mult timp noi am fost un singur stat”? Tot la o adică, este foarte interesant în ce termeni raportează Excelenţa Sa acasă această ultimă mişcare geospirituală a Moscovei pe harta noastră de suflet, pe trupul viu al Moldovei lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, ca „parte organică şi inseparabilă” a Lumii Româneşti.

De la nicodimism la serapionism şi, apoi, la vulpism. Tot rusism şi imperialism

Răspunzând destul de politiceştilor poveţe ale Patriarhului Kirill, „Vulpe Ioann Vasilievici” a ţinut să precizeze, între altele: „Nu-mi preget slabele puteri pentru a urma pilduitoarele exemple de slujire bisericească pe care ni le-au arătat fericiţii în adormire mitropoliţi Nicodim (Rotov) şi Serapion (Fadeev)”. Precizăm în context că mitropolitul Nicodim Rotov a fost mulţi ani şef al Sectorului Relaţii Externe Bisericeşti, desemnat în funcţie la cererea oficială a KGB. Presa şi istoriografia rusă folosesc termenul de „nikodimşcina” (nicodimism) pentru a desemna cea de-a doua fază a „serghianismului” ca formă de aservire a Bisericii intereselor statului secular-politic de esenţă imperială. Iar mitropolitul Serapion Fadeev de Tula, fost de Chişinău, l-a precedat în scaun pe actualul mitropolit Vladimir. Termenul de „serapionism” are în continuare circulaţie în Republica Moldova pentru a desemna fenomene deosebit de negative, printre care corupţia, desfrâul, luarea de mită, vinderea celor sfinte şi românofobia bisericească.

Mândria de „cetăţean al Sfintei Rusii”…

„Gândurile mele sunt îndreptate către minunata mea Patrie, care de aproape 200 de ani se salvează împreună cu mulţimea de popoare care alcătuiesc în sine acea Sfântă Rusie care nu există pe hartă, dar a cărei cetăţenie noi o purtăm cu mândrie. Asupra acestei identităţi atentează tatăl a toată dezbinarea şi a toată minciuna, vrăjmaşul neamului omenesc care vrea să împingă însăşi Biserica în prăpastia discordiei”, a mai spus vechiul soldat al interesului rusesc în cuvântul său de credinţă Moscovei.

De ce se grăbeşte Moscova?

V-aţi aşteptat la altceva? Eu, nu. Este clar ca bună ziua că Patriarhia de lângă Kremlin este consecventă în urmarea planurilor ei de dominaţie şi control spiritual în fostele state sovietice, printre care şi Republica Moldova. Decizia unilaterală şi voluntaristă a Moscovei de a numi un nou episcop peste capul moldovenilor de la răsărit de Prut arată că nu contează nici Statutul mitropoliei Chişinăului şi „a întregii Moldove”, nici acel capăt de hârtie numit „Tomosul de Independenţă”, nici voinţa poporului lui Dumnezeu, nici canoanele Sfintei Biserici Ortodoxe universale, nici bunul simţ, nici istoria autentică, nici Evanghelia lui Hristos. Totul este politică, geopolitică şi geospiritualitate vicleană, agresivă şi hrăpăreaţă. Dacă bătrânul tipăritor de calendare pornografice, a cărui hirotonire răposatul Patriarh Alexei al II-lea a respins-o în mod repetat pentru motive temeinice de moralitate, este acum lumina pe care Patriarhia Rusă o pune în sfeşnic, cu mâna Patriarhului Kirill, înseamnă că Moscova acţionează totuşi pripit şi în disperare de cauză.

Ce va urma?

Ce ar putea să urmeze? E simplu. Vor exista efecte adverse scopului scontat de Moscova. Un anumit număr de preoţi şi de parohii vor reveni la sânul Mitropoliei Basarabiei, nedorind să fie în comuniune cu un vlădică de felul lui „Poligraf Pornografovici”. Şi nu cred ca Moscova să găsească forţă de a-i convinge să rămână la pieptul ei. Mitropolia Basarabiei se va consolida numeric. Cu cât creşte numărul de episcopi nevrednici puşi în capul moldovenilor de Moscova, cu atât scade numărul de preoţi, credincioşi şi parohii care mai rămân sub oblăduire rusească.

Hiperinflaţie de episcopi moscoviţi în Moldova

Este de aşteptat o reacţie firească a Patriarhiei Române. În ultimele două decenii, hirotonia lui Nicodim (Ion) Vulpe este a 10-a hirotonie întru episcop special săvârşită pentru Republica Moldova. Cei 10 ierarhi au fost: Vladimir, Petru, Vichentie, Iustinian, Dorimedont, Anatolie, Marchel, Petru, Sava şi Nicodim. Fiecare dintre aceşti episcopi a fost văzut de Biserica Rusă ca ţăruş geopolitic, care să ţintuiască Republica Moldova în sfera de influenţă şi control a Moscovei. Din cei 10 astăzi au rămas doar 6. Dar Moscova nu se va opri aici. Într-un efort de „acupunctură geopolitică”, ea va împlânta şi alţi ţăruşi în trupul nostru, doar pentru a-şi atinge interesele. Toate aceste gesturi unilaterale ale Patriarhiei Ruse reclamă replici demne şi ferme ale Patriarhiei Române. Potrivit Dipticelor refăcute ale Bisericii Ortodoxe Române şi Statutului de organizare şi funcţionare a Mitropoliei Basarabiei, autonomă şi de stil vechi, cu reşedinţa în Chişinău, ar urma ca Sinodul Mitropoliei Basarabiei să fie format din mitropolit şi alţi 8 ierarhi. Hirotonirea acestora întârzie. Dar deciziile unilaterale ale Moscovei vor atrage în mod logic şi inevitabil după sine angajarea procedurilor canonice de alegere, de jos în sus, adică de pleroma Bisericii locale, a celor 8 ierarhi care să i se alăture Înaltpreasfinţitului Mitropolit şi Exarh Petru Păduraru. Iar călugării vrednici care vor veni să întregească sinodul Mitropoliei Basarabiei vor fi nu numai oameni de credinţă autentică, dar şi călugări cu multă carte şi bun simţ creştinesc. Important este ca ei să nu fie tot oamenii Moscovei luaţi dintre basarabeni şi strecuraţi tacit, pe uşa din spate, în curtea Patriarhiei Române.

Unde dai şi unde crapă!

Păcat că expresia românească „unde dai şi unde crapă!” nu are echivalent exact în limba rusă. Şi păcat că Patriarhul Kirill nu cunoaşte limba română. Ar fi fost frumos ca Preafericirea Sa, dotat cu diverse talente, să-şi însuşească sensul deplin al expresiei. Ar fi fost un exemplu bun de mai bună cunoaştere a celor pe care el îi păstoreşte fără să-i fi întrebat dacă vor ei sau nu să fie păstoriţi de el. Desigur, ambasadorul României la Chişinău, ca unul care şi-a băgat singur şi de bună voie capul sub omofor rusesc, face notă distinctă şi, pe cale de consecinţă, se exclude. Excelenţa Sa, ca fidel voluntar al Patriarhiei Ruse originar din România, cunoaşte expresia şi, dacă tot transpiră de ani grei să deprindă frumuseţile limbii ruse, poate i-o traduce, mai bine decât noi, Patriarhului său din preajma Kremlinului.

Vlad Cubreacov

Viorel Patrichi: “Morcovul” Kremlinului si „biciul” Uniunii Europene

2010-12-17T13:22:00.001-08:00

Dacă ziariştii de la Bucureşti, de la Iaşi sau de la Cluj ar fi scris atât de mult despre R. Moldova, cum au procedat jurnaliştii ruşi, dacă politicienii României (cu excepţia preşedintelui Traian Băsescu) s-ar fi preocupat la fel de intens de soarta conaţionalilor noştri de dincolo de Prut, cum o fac “strategii” lui Putin, cu siguranţă că s-ar fi realizat reîntregirea naţională.

Peste delirul de “moldovan” al lui Voronin. Cum ruşii reprezintă doar 5% din populaţia R. Moldova, este uluitor să vezi cele mai mari publicaţii de la Moscova că scriu în prima linie a frontului de pe Nistru pentru o cauză pierdută. Fiindcă lumea se schimbă. Motivaţia economică a românilor, ruşilor, ucrainenilor, găgăuzilor din R. Moldova va fi cu mult mai puternică în următorii ani, decât elanul romantic din 1989-1991 pentru limba şi istoria naţională. A fiecărei etnii. (Mă gândeam uneori dacă nu cumva ar fi oportun, pentru a estompa tensiunile interetnice, nejustificate altfel, Parlamentul de la Chişinău să promoveze o lege pentru reprezentarea automată a tuturor etniilor din R. Moldova, aşa cum se întâmplă în România. Nicio comunitate etnică nu ar mai susţine că este marginalizată, iar confruntarea electorală democratică s-ar derula în cadrul fiecărei comunităţi pentru locurile rezervate în Legislativ…).

Scrie Oxana Nesterova într-un excelent articol tezist din “Ekonomiceskoe Obozrenie” despre frământările politice de la Chişinău:

“Dacă Narîşkin a venit la Chişinău cu morcovul, atunci emisarii UE au venit cu biciul”.

Că “desantul european” nu a venit cu biciul şi nu a ameninţat pe nimeni este o altă chestiune de fineţe. Aşa cum nici România nu a fost forţată să intre în Uniunea Europeană sau în NATO.

Haideţi să vedem cum arată “morcovul” Kremlinului:

“Primul a venit Serghei Narîşkin, şeful Administraţiei prezidenţiale de la Kremlin, care s-a aşezat la masa tratativelor cu comuniştii şi cu democraţii.

Cei de la Moscova nu ascund că sunt extrem de interesaţi în realizarea acestei alianţe. De aceea, la Chişinău, domnul Narîşkin nu a venit cu mâinle goale, ci, aşa cum se spune, cu un pachet de propuneri avantajoase: reducerea preţului la gaz (după 1 ianuarie 2011, în conformitate cu acordul în vigoare, semnat cu Gazprom, R. Moldova va primi gaz la preţuri europene); “undă verde” pentru vinurile şi pentru produsele agricole moldoveneşti pe piaţa rusească; deschiderea porţilor spre Uniunea Vamală Rusia-Belarus-Kazahstan; o rezolvare previzibilă în Transnistria”, spune Oxana noastră cea bine informată.

Buun! Dacă lucrurile stau aşa, atunci se recunoaşte oficial că Moscova a şantajat Chişinăul prin blocarea exporturilor de vinuri, legume şi fructe din mica republică. La fel este folosit şi gazul, pentru a exercita orientarea politică dorită.

Suedezul Carl Bildt, care nu poate fi bănuit că ar fi purtător de cnut nici în coşmarurile lui Voronin, răspunde excelent pentru “EuObserver”:

“Noi nu am oferit Republicii Moldova gaz. De fapt, Suedia stă foarte prost la acest capitol. Apropo, şi Polonia stă la fel de rău. Am luat notă de faptul că şeful administraţiei prezidenţiale ruse a vizitat Moldova cu câteva zile înainte de a veni noi. Dacă e să analizezi de ce are nevoie economia moldovenească, constaţi că are nevoie de un acord profund şi cuprinzător de liber schimb cu UE. Acest acord poate duce, peste o perioadă, la o mai bună dezvoltare a ceea ce este astăzi cea mai săracă ţară din Europa. Nu zic că gazul ieftin este ceva rău, dar economia şi prosperitatea unei ţări nu pot fi construite pe un gaz ieftin.”

În rest, Oxana are surse credibile: ne povesteşte cum a vrut Vlad Filat să-i tragă preşul lui Mihai Ghimpu după ce a aflat rezultatele votului, cum a revenit ulterior după vizita lui Narîşkin şi împarte posturile: “propune oficial Partidului Democrat postul de preşedinte, liberalilor – postul de preşedinte al Parlamentului, iar pentru sine păstrează funcţia de premier”. Marian Lupu vrea însă acum postul de preşedinte al Parlamentului ca să fie şi preşedinte interimar al republicii. “Măcar o leacă, dacî nu sî poati mai mult!” Vlad Filat vrea alegerea preşedintelui de către întregul popor şi i-a reamintit lui Marian Lupu că era de acord recent cu această idee de care uită acum.

Şi ca să ne lămurească el cum se târguieşte puterea pe taraba “de dreapta”, vorbeşte şi Petru Lucinski, că doar şi el a fost în vârful parului: ”Revenim la realitatea tristă moldovenească. În primul rând, plaiul mioritic şi cei 3 ciobănei, care s-au adunat pe altul să-l omoare. Da, este momentul acesta, fiindcă invidia ramâne, asta e mama tuturor contradicţiilor aici la noi. Filat s-a isprăvit bine, fiind premier. Toti partenerii, cum îl numeau, „kamikaze”, ţin minte foarte bine perioada aceea de împărţire a funcţiilor. Discutam cu acelaşi Filat, Diacov. Nimeni nu voia sa se ducă la prim-ministru. Când s-a dovedit că Filat s-a descurcat bine, a devenit gustoasă această bucată de pâine.”

Justă – era să zic partinică – aprecierea! Numai că nu e limpede pe cine să omoare “cei trei ciobănei”. Pe Voronin? Nu cred. Sau poate că este o variantă sovietică a “Mioriţei”, pe care tovarăşul Lucinski a cules-o pe când a interzis literatura de limbă română din Republica Molotov.

Şi de ce să-l omoare? Care să fie miza – « morcovul » Kremlinului sau « cnutul » Uniunii Europene? Sau te pomeneşti că Mihai Ghimpu pune de-o coaliţie cu Voronin? Vorba miliţianului : « Videm noi şini di la şini… după 28 noiembrii… »\

Viorel Patrichi – Ziarist Online

Analiza publicata si de Arena.md

Hula la adresa Sfantului Stefan cel Mare pe site-ul ziarului Adevarul si in publicatia Historia. Propunerea noilor istorici: cu mistria, nu cu Crucea!

2010-12-17T08:22:00.000-08:00

Demitizatorii valorilor istorice româneşti sunt, în acest moment, la pupitrele de direcţie ale cercetării istorice. Îi găsim la catedrele de istorie ale universităţilor româneşti, îi vedem pe posturile publice de televiziune sau în presa scrisă, fie ea de specialitate sau generalistă. Sunt combatanţi într-un război holotropic (total) împotriva poporului român. Cine sunt războinicii neconvenţionali? Purtători, unii dintre ei inconştienţi (în orb), dar bine plătiţi, ai unui steag străin, în tentativa de anihilare a identităţii româneşti. Mentorul lor este istoricul Lucian Boia, autorul unei lucrări falsificatoare despre istoria românilor, un negaţionist al meritelor marilor domnitori români, al biruinţelor româneşti. Înainte de 1989, fostul secretar de partid al Facultăţii de Istorie făcea vizite dese si prelungite în Occident (cu avizul Securităţii). După decembrie 1989, devine coada de topor a celor care doreau anularea unei întregi direcţii istoriografice româneşti. Evident, nu a istoriei inventate de comunişti. Nu demitizarea şabloanelor impuse de Roller este ţinta istoricului. Demersul lui Boia vizează ştirbirea autorităţii marilor noştri istorici: Nicolae Iorga, A.D. Xenopol, P.P. Panaitescu, Constantin Giurescu, Gheorghe Brătianu sau Vasile Pârvan.

În jurul Maestrului Boia s-a strâns o grămadă de oportunişti, gata să treacă la satanizarea trecutului nostru, a culturii şi istoriei naţionale. Printre ei se află şi un lector obscur al Facultăţii de Istorie din cadrul Universităţii Bucuresti, Marius Diaconescu, care, prin intermediul revistei Historia, a pus mâna pe lopată şi a început să surpe temelia domnitorilor şi voievozilor români Mircea cel Bătrân sau Mihai Viteazu, să transforme victoriile în înfrângeri (vezi bătălia de la Posada sau cea de la Călugăreni) iar, mai nou, să conteste rolul de apărător al creştinătăţii al Sfântului Ştefan cel Mare.

Ultimul număr al revistei Historia a beneficiat de promovarea ziarului Adevărul (fost Scânteia), pe al cărui site se găseşte şi o înregistrare video a hulei aduse sfântului român de către acest neica nimeni, acompaniat de un redactor al ziarului, Ion M. Ioniţă, şi, cu părere de rău o spunem, de un jurnalist redutabil, Ion Cristoiu, prezent în calitate de director al publicaţiei Historia. Ni s-a părut regretabilă apariţia lui Ion Cristoiu în această companie. Jurnalistul ne-a arătat, de mai multe ori, că ştie să înoate împotriva curentului (vezi atitudinea sa în războiul din Iugoslavia sau în recenta apariţie televizată, în care a vorbit pozitiv despre onoarea şi corectitudinea lui Corneliu Zelea Codreanu). Documentarea impecabilă şi gândirea limpede, ţărănească cum îi place să spună, l-au impus ca un jurnalist de valoare. Cu durere o spun, deşi vorbeşte deseori despre originea sa ţărănească, nu a moştenit şi evlavia creştină a înaintaşilor săi. A vorbit despre domnitor ca despre un bătăuş şi a reluat tezele atacului blasfemiator la adresa lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, publicat în 1992, după canonizarea domnitorului. Atunci, într-un articol, intitulat sugestiv „Opereta de la Putna”, Cristoiu considera actul canonizării o prostie. În emisiunea la care am făcut referire, jurnalistul a susţinut că „Ştefan cel Mare a fost de toate, numai sfânt nu este”. Formaţia sa ateistă îl împiedică a se pronunţa competent în probleme atât de sensibile, cum sunt cele legate de credinţa noastră strămoşească. De asemenea, este păcat că, în calitate de conducător al unei reviste istorice, Ion Cristoiu a găsit de cuviinţă să-şi aleagă drept colaboratori câţiva descendenţi ideologici ai nefericitului Roller, cel care, în anii ’50, trasa sarcini istoricilor să demoleze miturile naţionale din istoria românilor. Deloc surprinzător, ţintele demitizatorilor de azi sunt aceleaşi ca ale echipei kominterniste a lui Roller. La loc de frunte: Ştefan cel Mare şi Sfânt şi Mihai Viteazu. Atunci o făceau în numele cimentării relaţiilor româno-sovietice, astăzi o fac în numele integrării europene.

Batjocura la adresa sfântului român, atât în Historia, cât şi în înregistrarea video postată de Adevărul, a fost instrumentată, în primul rând, de istoricul Diaconescu, care a ajuns să afirme că românii lui Ştefan erau un mărunţis în faţa Imperiului Otoman. Moldova lui Ştefan era, aşa cum Ştefan însuşi o definise, "poartă a creştinătăţii"(1475), o „cetate de apărare a Ungariei şi a Poloniei” (1477), „scut şi protecţie din toată partea păgânească” (1503). Numeroase mărturii, româneşti şi străine, întăresc aceste afirmaţii. Dar nu adevărul îi interesează pe aceşti sectanţi ai demitizării, ci impunerea unor stereotipuri care să-i facă pe români să deznădăjduiască, să-şi piardă încrederea în ei înşişi, să aibă mentalitate de învinşi.

Trăim vremuri cumplite. Ne sunt atacate efigiile naţionale, eroii, sfinţii şi martirii neamului românesc. Asupra acestui popor se desfăşoară un cumplit experiment. Se testează capacitatea de reacţie a comunităţii naţionale. Se impune, cred, atitudinea fermă a comunităţii academice, dar mai ales a Patriarhiei Române, a Mitropoliei Moldovei sau a Mănăstirii Putna, în apărarea memoriei ultragiate a sfântului faţă de care românii au o atât de mare evlavie, căruia i se închină cu pioşenie.

Florin PALAS

P.S. Lansarea pe piaţă a ultimului număr al publicaţiei Historia şi a transmiterii emisiunii blasfemiatoare au avut loc în 14 decembrie. În aceeaşi dată, în 1467, Ştefan cel Mare şi Sfânt repurta o victorie strălucită, la Baia, împotriva invadatorilor unguri. Ca o consecinţă a câştigării acestei lupte, a fost desfiinţată episcopia catolică din acest oraş.

O cheie a mesajului acestei „aflări în treabă” ar putea fi întrebarea pe care o pune redactorul-şef al Historiei, Ion M. Ioniţă: De ce rămân în istorie „bătăuşii” (printre care l-au inclus şi pe Ştefan cel Mare şi Sfânt) şi nu cei cu mistria în mână? După cum ştim, în majoritatea reprezentărilor, Sfântul Ştefan cel Mare este reprezentat cu Crucea în mână. Noii vechi istorici ar vrea să impună tinerei generaţii un alt tip de domnitor. Unul cu mistria, cunoscut simbol masonic, în mână. Să nu-i ajute Dumnezeu!

SursaRomânia, uneşte-te!

Rezistenta anticomunista in Basarabia: Patru scrisori anticomuniste din 1958

2010-12-12T13:45:00.000-08:00

„Fiecare dintre noi trebuie să întreprindă câte ceva pentru eliberarea de comunişti”, scria un chişinăuian într-o proclamaţie datată cu 18 mai 1955

La doi ani de la moartea lui Stalin şi cu mai puţin de un an înainte de condamnarea cultului personalităţii, liniştea organelor Securităţii din RSSM a fost tulburată. În noaptea de 18 spre 19 mai 1955 în regiunea Gării feroviare din Chişinău au fost difuzate proclamaţii antisovietice. Cele patru scrisori aveau conţinuturi diferite şi erau scrise cu creionul pe coli albe de dimensiunile unei foi de caiet (una în română cu grafie latină şi alte trei în limba rusă). Au fost lipite în locuri vizibile - pe un stâlp de telegraf, pe vitrina unui magazin, lângă oficiul poştal din zonă şi una pe gardul din preajma sediului KGB din staţia căii ferate Chişinău. Textele aveau un caracter antisovietic, anticomunist şi pro-românesc. Miliţienii care vegheau ordinea în preajma gării le-au observat şi le-au ridicat. Imediat s-a dat telefon la KGB şi au început căutările.

După mai bine de un an şi jumătate de interogări, lansări de iscoade şi expertize grafologice, la 9 decembrie 1956 a fost identificat autorul. Era un moldovean - Zaharia Doncev, a.n. 1928, cetăţean al URSS, născut or. Chişinău, fără de partid, ştiutor de carte - opt clase (dintre care şapte clase româneşti), căsătorit; avea o fiică de trei ani, a satisfăcut trei ani serviciul militar în rândurile Armatei Sovietice, de profesie şofer, montor electric la Combinatul de mezeluri din Chişinău, locuia în or. Chişinău, pe str. Munceşti.

A fost reţinut la 9 decembrie şi închis la puşcăria internă a KGB-ului, iar dosarul penal (nr. 6429, art. 54, alin. 10, Cod Penal al RSS Ucrainene, aplicat în RSSM până în anul 1961) „Agitaţie şi propagandă contrarevoluţionară” a fost pornit de Ziua Internaţională a Drepturilor Omului, la 10 decembrie 1956. Percheziţia la domiciliul lui Doncev nu a dat nimic.
Iată conţinutul proclamaţiei în limba română:

„Dragă prieten,
Cum vedeţi comuniştii ne bagă singuri în catastrofă. Peste un an vom fi toţi osvobodiţi (eliberaţi - n.n.). A sosit timpul când noi trebuie să punem mâna pe furci şi coase, ca fiecare din noi să arate că îşi iubeşte România lui cea scumpă care a fost odată.
A sosit timpul când noi trebuie să trăim mai bine şi uşor.
Fiecare din noi trebuie ca să arate că-şi iubeşte Patria lui din trecut.
Numai aşa vom pute căpăta libertate. Primar Ionescu. Ajutor Ardeleanu. 18.V. 1955”.

La primul interogatoriu, Zaharia Doncev recunoaşte că a scris proclamaţiile pe care le-a lipit cu miez de pâine. Îşi motivează fapta prin aceea că în seara de 18 mai 1955 a fost reţinut de miliţie şi bătut crunt în incinta sectorului de poliţie a Gării feroviare, cerându-i-se bani pentru a fi eliberat. La întrebarea de ce nu aminteşte nimic despre acest incident în proclamaţii, Doncev a răspuns că, dacă pomenea de incidentul cu miliţia, ar fi fost identificat uşor. Miliţienii au negat că l-ar fi văzut şi bătut în seara respectivă.
Proclamaţia în versiunea rusă avea un caracter pronunţat anticomunist:

„Dragi prieteni,
În timpul apropiat întreg poporul moldovenesc se va ridica în apărarea intereselor pe care le-a avut până la război. Comunismul suferă eşec total. Acum ei află cât de prost o duce sărmanul popor moldovenesc. Suntem cerşetori, nu avem pâine, nici haine, nici pământ. E timpul să ne ridicăm şi să spunem comuniştilor: destul cât v-aţi îmbogăţit. A venit timpul când trebuie să ne răzbunăm pentru această viaţa de robi. Fiecare dintre noi trebuie să întreprindă câte ceva pentru eliberarea de comunişti. Ionescu. Ardeleanu. 18.V. 1955”.

În aceeaşi cheie au fost scrise şi celelalte două proclamaţii.
KGB-iştii nicidecum nu credeau că aceasta e opera unei singure persoane şi, în speranţa că vor izbuti descoperirea unui grup, organizaţii sau partid antisovietic, l-au tot iscodit pe Zaharia Doncev dacă l-a mai ajutat cineva la scrierea proclamaţiilor. „Am scris şi lipit proclamaţiile singur şi nu am comunicat acest fapt nimănui”, a afirmat tot timpul Doncev. Interogaţi de KGB, nici colegii de lucru n-au auzit nimic despre pornirile antisovietice ale lui Doncev, iar caracteristica eliberată de la locul de lucru arăta că omul este un muncitor sârguincios, conştient. Pentru a-şi fundamenta probele, securiştii dispun efectuarea expertizei grafologice care confirmă că autorul proclamaţilor este Z. Doncev. Totodată, cercetând proclamaţiile mai atent, KGB-ştii au adăugat şi învinuirea „Chemări la răsturnarea puterii sovietice”.

Întrucât toate acestea aveau loc în plin dezgheţ hruşciovist, iar un antisovietic şi anticomunist nu putea fi judecat fără o expertiză medico-legală a capacităţilor mintale, la 30 decembrie 1956 anchetatorul numeşte o expertiză psihiatrică a lui Zaharia Doncev. La 4 ianuarie 1957 este internat în Spitalul clinic de boli psihiatrice a Ministerului Sănătăţii a RSSM, iar la 28 ianuarie o comisie medico-legă decide că Zaharia Doncev este în deplinătatea capacităţilor mintale. Drumul spre gulag era deschis.

Acţiunile lui Zaharia Doncev se agravau şi din cauza faptului că doi fraţi şi o soră de-ai lui, cu care acesta întreţinea legături, locuiau în România. Sora mamei lui, Elena Petrache, fusese condamnată în anul 1945 la zece ani de lagăr pentru activitate subversivă desfăşurată împotriva statului sovietic în timpul „ocupaţiei româneşti a Basarabiei”, iar mama lui, Maria Doncev, s-a înscris în listele celor care urmau să se evacueze în România; listele respective au ajuns în mâinile kaghebiştilor.
Ancheta preliminară se derulează foarte repede. Dosarul a ieşit unul voluminos - peste 220 de pagini, aşa încât la 31 ianuarie 1957 Zaharia Doncev este anunţat că este trimis în instanţa de judecată.

Procesul are loc la 25 februarie 1957, la Judecătoria Supremă a RSSM. În instanţă, Doncev s-a scăpat cu vorba că ascultă posturi de radio străine, un alt motiv ca să fie tras la răspundere. Sentinţa a fost pe măsura „activităţii contrarevoluţionare”, exact termenul care l-a solicitat procurorul - şapte ani privaţiune de libertate cu trei ani decădere din drepturile electorale. Peste puţin timp, Zaharia Doncev este internat într-un lagăr/gulag pentru deţinuţii politici din Mordovia.

După aproape patru ani de detenţie, la 19 ianuarie 1960, el scrie o plângere la adresa Procuraturii RSSM prin care solicită micşorarea termenului de pedeapsă (unul dintre argumente fiind „Aşa cum a declarat tov. Nikita Hruşciov la Congresul al XXI-lea al PCUS - în URSS nu există deţinuţi politici).
La solicitarea Procuraturii, administraţia gulagului eliberează o caracteristică bună deţinutului Doncev Zaharia (a terminat cursurile de fochist, îşi îndeplineşte conştiincios obligaţiile, are câteva menţiuni, este responsabil de activitatea culturală a brigăzii, i s-a permis să locuiască în afara lagărului) şi, spre surprinderea lui, Prezidiul Judecătoriei Supreme a RSSM, printr-o încheiere din 4 mai 1960, îi reduce pedeapsa la patru ani şi exclude decăderea din drepturile electorale.
Nu se cunoaşte când a fost eliberat şi care a fost soarta lui mai departe. Potrivit noii sentinţe, eliberarea urma să aibă loc la 11 decembrie 1960.
Zaharia Doncev a fost reabilitat de Judecătoria Supremă a RSSM la 4 aprilie 1994.

Mihai Taşcă,
dr. în drept

sursa: www. epen.ro dupa timpul.md, via biblioteca lui monia gugu

Alerta in Timoc! Autoritatile sarbe vor sa darame o clopotnita romaneasca in Sipicova. Localnicii romani se opun

2010-12-04T13:05:00.000-08:00

Update: 3 decembrie ora 12.44

15.30 La presiunea romanilor din Sipicova si ca urmare a interventiei ambasadorului Romaniei, autoritatile sarbe au amanat pe luni 6 decembrie, daramarea clopotnitei romanesti.

Luni ambasadorul Romaniei la Belgrad, va veni in zona si se va intalni cu primarul comunei (raionului) Zaicear, cel care a ordonat daramarea clopotnitei romanesti.

Intre timp la Bucuresti, vicepresedintele Comisiei de Politica Externa a Senatului Romaniei, senatorul Viorel Badea, a spus ca saptamana viitoare va propune audierea ambasadorului Serbiei la Bucuresti.

13.10 Ambasadorul Romaniei la Belgrad, Ion Macovei, incearca prin demersuri pe langa autoritatile sarbe, sa anuleze daramarea clopotnitei romanesti din Sipicova.

12.44 Autoritatile sarbe au trimis o echipa pentru daramarea clopotnitei romanesti din Sipicova. Romanii din sat se strang la clopotnita, iar preotul Boian Alexandrovic merge catre localitate. Nici-un oficial roman nu a facut nici-o declaratie publica fata de situatia de la Sipicova desi stiu situatia tensionata creata de abuzul autoritatilor sarbe.

Astazi Preotul Boian Alexandrovic a trimis o scrisoare Presedintelui Serbiei, Boris Tadici, in care ii cere sa intervina pentru stoparea daramarii clopotnitei.

Autoritatile sarbe continua prigoana impotriva romanilor/vlahilor din Timoc.

Autoritatile locale din Sipicova, dupa ce au intrat ilegal pe o proprietate privata, au emis un ordin prin care se dispune daramarea in 24 de ore a unei clopotnite romanesti ridicata de romanii din localitate. In cazul in care nu va fi daramata in 24 de ore autoritatile sarbe ameninta ca o vor darama ele.

Provocarea autoritatilor sarbe risca sa degenereze in conflict etnic in cazul in care nu se renunta la daramarea clopotnitei. Cei 120 de romani ai Sipicovei sunt hotarati sa-si apere clopotnita ca singur simbol al identitatii lor. In cazul in care demersul autoritatilor sarbe continua, toti cei 120 de locuitori ai Sipicovei sunt hotarati sa ceara azil politic in Romania.

Corespondentul Romanian Global News din Timoc a aflat ca in spatele actiunii autoritatilor sarbe stau Episcopul sarb al locului, Iustin, cunoscut drept unul dintre ierarhii cei mai antiromani ai bisericii sarbesti, si Primarul din Zaicear, cunoscut pentru declaratiile belicoase la adresa romanilor si Romaniei.

Actiunea antiromanesca intervine dupa ce ieri, 1 decembrie, liderii romanilor/vlahilor din Timoc au denuntat raportorilor APCE pentru Serbia, incalcarile grave ale drepturilor romanilor/vlahilor din Timoc, de catre autoritatile de la Belgrad.

Reamintim ca in 24 august 2010 in Sipicova, localitate populata de romani, un membru al securitatii sarbe din Zaicear a intarat in magazinul localitatii si a cerut patronului sa-l cheme acolo pe presedintele consiliului parohial al Bisericii Ortodoxe Romane. Chemat, acesta s-a prezentat in incinta magazinului, unde a inceput un adevarat interogatoriu: "De ce va trebuie biserica romaneasca? De unde il stiti voi pe popa Boian? Cine va da bani sa cumparati locul de biserica? De ce nu va vedeti voi de treaba voastra?" si alte intrebari legate inclusiv de faptul ca de ce au votat cu partidul romanesc al lui Balasevic. Omul interogat a raspuns ca "da, vor biserica romaneasca, iar Boian a tinut slujbe la mai multe inmormantari din Sipicova si ca acolo l-au cunoscut, iar oamenilor le-a placut sa auda slujba in limba lor".

Dejan, acesta era numele angajatului securitatii sarbe, stia bine ce face. Chemarea si discutia in magazin avea sa ajunga la urechile oamenilor care se vor inspaimanta si vor renunta la construirea bisericii romanesti. Actiunea de intimidare nu este singulara in Sipicova. Mai multi oameni in varsta au fost amenintati ca vor pierde pensiile daca nu-si retrag semnatura de pe petitia care cere infiintarea bisericii romanesti. Unii, de frica, le-au retras.

Intre timp demersurile pentru construirea bisericii continua pentru ca romanii din Sipicova vor sa se boteze si sa se ingroape cu slujba romaneasca, a lor. Nu cu una straina, impusa.

Sursa: http://www.rgnpress.ro/content/view/46444/26/

De Ziua Nationala a Romaniei, sa nu uitam luptatorii contemporani pentru Romania. Intoarcerea lui Alexandru. VIDEO

2010-12-01T20:11:00.000-08:00

MAREA UNIRE. PRIN JERTFA, SPRE INVIERE. LA MULTI ANI, ROMANI!

2010-12-01T06:19:00.000-08:00

Prin jertfă, spre Înviere

La 1 Decembrie 2008 s-au împlinit 90 de ani de la Marea Unire a tuturor Românilor. Un pod peste timp care cu greu mai poate fi re-stabilit, pentru că la capătul de atunci se află o generaţie de eroi înflăcăraţi de idealul absolut, o generaţie a Ţăranului Român crescut în munţi cu sfinţenia în suflet şi plecat în câmpii să îşi verse sângele pentru pământul strămoşilor, o generaţie a verticalităţii ce are ca simbol central Coloana fără Sfârşit a lui Brâncuşi; iar la capătul de astăzi se află o generaţie a decadenţei, a oamenilor lipsiţi de Dumnezeu, a miticilor fără caracter, a oportuniştilor şi a vânzătorilor de Ţară. O generaţie care şi-a lepădat cămaşa de foc a Românismului şi a îmbrăţişat blana de lup europeană a ateismului şi a „multiculturalităţii” (varianta eufemistică a „deznaţionalizării”).

Mulţi sunt cei care, de la o distanţă confortabilă de 90 de ani, sunt tentaţi să afirme că Marea Unire a fost rezultatul unui moment prielnic şi a situării României în tabăra cea mai avantajoasă, de partea puterilor în stare să îi asigure împlinirea visului Reîntregirii. Cu alte cuvinte, Unirea ar fi fost mai mult un joc din creion care convenea intereselor vremii, de lichidare a fostelor imperii şi de creare a unor state naţionale capabile să reconfigureze raportul de forţe în Europa. O astfel de afirmaţie, deşi bazată pe argumente cu o oarecare valoare de adevăr, este totuşi infamă prin omisiune şi prin exagerarea forţată a rolului anumitor factori, în detrimentul celor esenţiali. Se pune întrebarea: Unde am fost noi, Românii, în tot acest context? A fost oare România un magazin pe uşa căruia scria: „Plecat în concediu. Ne vedem la Trianon.”? Au luptat şi au hotărât alţii în locul nostru? S-a făcut Unirea pe deasupra capetelor noastre?

Ei bine, nu! E adevărat că România nu ar fi putut realiza Unirea de una singură şi că a fost sprijinită diplomatic şi militar de către aliaţii săi, însă nu putem pune în paranteză aproape un milion de ostaşi Români pe mormintele cărora s-a ridicat altarul Reîntregirii. Trupul sfâşiat al Ţării a fost reînviat prin trupurile sfâşiate ale Ţăranilor. Duhul sfinţeniei lor ne mai bântuie şi astăzi şi ne dă fiori. Pământ suntem, şi în pământ ne vom întoarce. Ei bine, ei au ales să se coboare de bună voie în pământul strămoşesc, pentru a-i da viaţă. Şi nimeni nu îşi poate permite astăzi să mânjească memoria acestor eroi prin afirmaţii care mai de care mai „inteligente”.

La un studiu atent al documentelor de arhivă, ne poate impresiona un detaliu aparent nesemnificativ: ziarele vremii care au consemnat fenomenul Marii Uniri adoptau ca titlu al articolelor pe acela de „Înviere”. Învierea poate fi înţeleasă în sensul direct, fiindcă Marea Unire a început în Primăvara anului 1918, în preajma Sfintelor Paşti, la Chişinău, dar poate fi înţeleasă şi în sens metafizic. Învierea Mântuitorului este reluată ca gest ritualic la fiecare Sfântă Liturghie când, prin sfinţire şi coborârea Sfântului Duh, pâinea şi vinul sunt prefăcute în chip dumnezeiesc în Trupul şi Sângele lui Iisus Hristos, Cel Care a călcat moartea cu moarte şi a dat viaţă nouă lumii. În mod cu totul similar, prin jertfa Poporului Român, prin Răstignirea României ce s-a petrecut pe parcursul Primului Război Mondial (când trei sferturi din Ţară, cu tot cu Bucureştiul, căzuseră sub mâna inamicului, capitala fiind mutată la Iaşi şi neîntrezărindu-se la acel moment speranţe prea mari de scăpare onorabilă, darmite nesperata realizare a Unirii tuturor teritoriilor româneşti), cât şi prin jertfirea trupului şi sângelui fiilor ei căzuţi pe câmpul de luptă şi la trecători sub sloganul „Pe aici nu se trece!”, s-a realizat simbolistic vorbind taina Învierii Neamului Românesc, dătătoare de viaţă şi suflu nou pentru o nouă Românie. Unirea a fost creionată de marile puteri, dar înfăptuită de fiii României. De la simplul Ţăran şi până la înaltele personalităţi politice ale vremii, care au avut demnitatea şi curajul să intre în Marele Război în ciuda îndoielilor şi a prefigurării unui posibil eşec (previziuni care s-au dovedit juste), iar apoi şi-au asumat cu dârzenie responsabilitatea pentru dezastrul căderii graniţelor şi au încercat până în ultimul moment să păstreze şi să salveze România, după care să intre în ofensivă şi să reia lupta pentru Ardeal şi pentru Întregire, întregul ansamblu de pioni şi energii creatoare ale Neamului Românesc a jucat la unison, în deplină solidaritate şi unire de conştiinţă, cartea Unirii tuturor Românilor. A fost un ideal care a adus moarte, şi a fost o moarte binecuvântată, care a adus Înviere.

„Căci nu vom spune vrăjmaşilor Tăi Taina Ta (...), ci ca Tâlharul Te rugăm: pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!”. Aceste cuvinte se rostesc cu evlavie în faţa primirii Sfintei Împărăşanii, şi aceste cuvinte ar trebui în acelaşi timp să ne facă să cugetăm cu pioşenie la trupul şi sângele ţăranilor noştri adunat în sfântul pocal al Reîntregirii noastre. Cu adevărat, noi cei de astăzi avem condiţia Tâlharului faţă de cei de atunci, pentru că ei au adus sacrificiul suprem pentru a împlini un ideal de care nu au mai apucat să se bucure, în vreme ce noi ne bucurăm deplin de roadele jertfei lor fără a fi sacrificat nimic, ba chiar mai mult, în stare de nevrednicie. Pentru că astăzi a devenit un titlu de glorie să arunci cu noroi în Ţara ta, în eroii şi miturile noastre eterne, în memoria înaintaşilor, în istoria şi limba naţională, în credinţa strămoşească, în valorile noastre de civilizaţie. Confundând mecanismul imperfect al Statului cu ideea absolută de Ţară, mulţi sunt cei care se ridică în presă şi în domeniul public să desfiinţeze sistematic şi cu metodă orice urmă de ataşament şi de mândrie naţională, urmând odiosul principiu: „Românismul este handicapul nostru, iar valorile naţionale, cadavrul din debara!”. Aceştia sunt cei care atacă România prin vorbă, dar mult mai mulţi sunt cei care o subminează prin faptă: de la muncitorul prost şi până la politicianul prost, fiecare pion care nu îşi face datoria la locul de muncă având conştiinţa că prin cinstea şi efortul său contribuie la binele de mâine al întregului sistem şi, deci, al Ţării poate fi interpretat ca un inamic al propriului popor. Însă lumea este prea ocupată cu îmbuibarea stomacului şi cu spălarea creierelor ca să mai observe acest grav pericol. De aceea noi, cei care pe nedrept ne bucurăm şi de libertatea limbii materne, şi de integritatea teritoriului naţional, şi de neatârnare (atâta cât mai este) nu putem avea decât condiţia Tâlharului în faţa acelora care le-au dobândit pe acestea pentru noi prin sacrificiul suprem.

Însă există două tipuri de jertfire: acela prin moarte, care a fost împlinit de strămoşii noştri făuritori de Ţară, cât şi acela prin trăire, la care suntem chemaţi noi, cei de astăzi. Prin noi, cei vii, trăiesc părinţii şi moşii. Prin noi, cei vii, trăieşte întregul neam. Până când ultimul Român nu va fi fost îngenuncheat, întreaga Românie, cu prezent şi cu trecut, va fi vie prin el. De aceea avem datoria să ne deşteptăm (etern valabilul „Deşteaptă-te, Române!”) şi să ne zidim. Să nu lăsăm în părăsire valorile Sfintei Tradiţii şi ale credinţei strămoşeşti, să nu lăsăm în paragină limba Română, redusă la un vocabular de bază şi otrăvită cu atâtea cuvinte străine, monosilabice şi seci, să nu lăsăm să moară legătura aceasta miraculoasă de la o generaţie la alta. Cel mai odios mod de a muri este cel pe care îl aduce veninul şerpilor: paralizarea punţilor de legătură prin care circulă impulsul nervos. Aceste verigi suntem noi, iar informaţia noastră identitară este cea care vine de la înaintaşi, ne învăluie plăcut şi aşteaptă ca noi să o transmitem neamputată în zestrea urmaşilor noştri. Suntem datori să sădim conştiinţe. Cum spunea vechiul proverb: să plantez un pom, să clădesc o casă şi să cresc un copil. Dar mai important este să fiu atent ca pomul să nu fie tufiş de buruieni, casa să nu fie cuib de tâlhari iar copilul să nu fie un dezrădăcinat. În ceea ce lăsăm în urma noastră trebuie să depozităm conţinutul şi sensul pe care ni l-au transmis acei eroi frumoşi de la 1918 şi dintotdeauna. Ca să nu ne trezim mâine poimâine că am devenit o naţiune dizolvată, de adormiţi şi de slugoi –sovietici, americani, europeni şi de alte feluri, după caz-. „Munţilor cu creasta rară / Nu lăsaţi straja să piară! / Dacă piere straja voastră / A pierit şi Ţara noastră!”.

Sau, cu alte cuvinte: Privegheaţi!

Vlad PÂRĂU, 2008

Parintele Justin Parvu: “Nu lasa rusii Basarabia!”

2010-11-30T00:00:00.000-08:00

Sursa: Roncea.ro

Eminescu despre alegerile din Basarabia: România în luptă cu panslavismul

2010-11-28T06:50:00.000-08:00

România în luptă cu panslavismul

Rusia nu a luat această parte din Moldova pentru ca să-şi asigure graniţele, ci pentru ca să inainteze cu ele, şi nu voieşte să inainteze decât spre a putea stăpâni mai multe suflete.

Tocmai puşi faţă în faţă cu viaţa rusească românii au început a fi cu atât mai vârtos pătrunşi de farmecul vieţii lor proprii, de bogăţia şi superioritatea individualităţii lor naţionale; tocmai fiind puşi în contact cu ruşii, românii erau mândri de românitatea lor.

E nobil răsadul din care s-a prăsit acest mic popor românesc, şi, deşi planta nu e mare, rodul e frumos şi îmbelşugat; cele două milioane de români au adunat în curgerea veacurilor mai multe şi mai frumoase comori decît nouăzeci de milioane de ruşi vor putea să adune cândva.

Nu! Înrâurirea firească a Rusiei ne este stricăcioasă, dar ea nu ne poate nimici. Pentru ca să ne ia individualitatea, Rusia ar trebui să ne dea alta în schimb, şi, cel puţin deocamdată, nu suntem copţi pentru o asemenea degenerare.

De câte ori ruşii se vor pune în atingere cu noi, vor trebui să simtă superioritatea individualităţii noastre, să fie supăraţi de acest simţământ şi să ne urască mai mult şi tot mai mult.

Fără îndoială această ură a fost întemeiată pe timpul când între Moldova şi aşa-numita Basarabia comunicaţia era liberă. Ruşii s-au încredinţat că această libertate este primejdioasă numai pentru dânşii şi pentru aceasta au închis graniţele ermeticeşte şi au curmat atingerea între românii de peste Prut şi restul poporului român.

De atunci şi până acum măsurile silnice pentru stârpirea românismului se iau fără de curmare. Administraţia, biserica şi şcoala sunt cu desăvârşire ruseşti, încât este oprit a canta în ziua de Paşti “Hristos a inviat” în româneşte.

Nimic în limba românească nu se poate scrie; nimic ce e scris în limba românească, nu poate să treacă graniţa fără de a da loc la presupusuri şi persecuţiuni; ba oamenii de condiţie se feresc de a vorbi în casă româneşte, pentru ca nu cumva o slugă să-i denunţe; într-un cuvânt, orice manifestaţie de viaţă românească e oprită, rău privită şi chiar pedepsită.

Sute de ani, românii au fost cel puţin indirect stăpâniţi de turci: niciodată însă în curgerea veacurilor, turcii nu au pus în discuţie limba şi naţionalitatea română. Oriunde însă românii au căzut sub stăpânirea directă ori indirectă a slavilor, dezvoltarea lor firească s-a curmat prin mijloace silnice.

Un stat român înconjurat de state slave poate să fie pentru vrăjmaşii poporului român o iluziune plăcută; pentru români însă el este o nenorocire, care ne prevesteşte un nou şir de lupte, o nenorocire, pentru care nu ne mângâie decât conştiinţa trăiniciei poporului român şi nădejdea de izbândă.

(Mihai Eminescu, România în luptă cu panslavismul, Timpul, iunie 1878)

“«Basarabia» este numele medieval al Ţărei Româneşti şi vine de la numele dinastiei Ţărei Româneşti, a Basarabilor.”

“Insuşi numele «Basarabia» ţipă sub condeiele ruseşti.

Căci Basarabia nu însemnează decât ţara Basarabilor, precum Prusia înseamnă ţara ruşilor, România ţara românilor. Pe la 1370 Mircea I Basarab, care se intitula Despota Dibridicii, adică despotul Dobrogei, Domn al Silistrei şi al ţărilor tătăreşti, întinsese marginile domniei sale până la Nistru de-a lungul ţărmului Mării Negre, cucerind aceste locuri de al tătari. Pentru capătul veacului al patrusprezecelea stăpînirea Valahiei asupra acestor locuri e necontestabilă.”

“Cu sabia n-a fost luată însă nici Bucovina de austriaci, nici Basarabia de ruşi, ci prin fraudă”.

(Timpul, 1 martie 1878)

«Cu un cuvânt, de la Rusia nu primim nimic. N-avem nevoie de patronagiul ei special si nu-i cerem decât ceea ce sântem in drept a-i cere ei, ca oricărui om de rând, cu faţa curată: să respecte pe deplin convenţia incheiată cu noi. Nici s-a bătut pentru noi, nici n-am poftit-o să se bată; deci nu are dreptul de a trata cu Turcia in numele nostru. Nici ea s-a luptat pentru noi, nici noi pentru dânsa, ci fiecare pentru sine si ale sale; ea pentru a implini mandatul Europei si pentru confraţii ei de peste Dunăre; noi pentru noi.

Deci incă o dată: Nu voim s-auzim de nici un aranjament cu Rusia, nu-i concedem dreptul de a trata in numele nostru, căci n-am insărcinat-o nici noi cu aceasta, nici puterile europene.»

(Mihai Eminescu, (“Fără a prejudeca hotărârile adunărilor…”), Timpul, 28 ianuarie 1878; in Mihai Eminescu, Opere, vol. X, Ed. Academiei, 1989; pg. 42)

«Dar cu ce drept pretinde Rusia bucata noastră de Basarabie, pe care am căpătat-o inapoi, drept din dreptul nostru şi pamânt din pământul nostru ? Pe cuvântul cum că onoarea Rusiei cere ca să se ia o bucată din România. Va să zică onoarea Rusiei cere ca să se ia pe nedrept o bucată din România si aceeasi onoare nu cere respectarea conventiei iscalită ieri. Ciudată onoare intr-adevăr! Si pe ce se intemeiază acest point d’honneur?

Fost-au Basarabia cucerită cu sabia ? Nu. Prin tratatul de Bucuresti de la 1812 s-a făcut această cesiune, nu ca preţ al păcii, căci Turcia n-avea nevoie de pace, ci tocmai Rusia.

Napoleon era asupra intrării in Rusia şi trupele ruseşti se intorceau in marş forţat, in ruptul capului, luând faşa pământului românesc pe tălpile lor.»

(Mihai Eminescu, (“In sfirsit vedem limpede…”), Timpul, 25 ianuarie 1878; in Mihai Eminescu, Opere, vol. X, Ed. Academiei, 1989; pg. 40-41)

«Cestiunea retrocedării Basarabiei cu incetul ajunge a fi o cestiune de existenţă pentru poporul român. Puternicul împărat Alexandru II stăruieşte să cîştige cu orice preţ stăpânirea asupra acestei părţi din cea mai preţioasă parte a vetrei noastre strămoşeşti.

Intelegem pe deplin această stăruinţă, deoarece, la urma urmelor, pentru interesele sale morale şi materiale, orice stat face tot ce-i stă prin putinţă: Rusia este o împărăţie mare şi puternică, iară noi sintem o ţară mică şi slabă; dacă dar ţarul Alexandru II este hotărât a lua Basarabia în stăpânirea sa, pentru noi, Basarabia e pierdută. Dar dacă ne dăm bine seama, nici nu e vorba să pierdem ori să păstrăm Basarabia : vorba e cum o vom pierde ori cum o vom păstra.

Nenorocirea cea mare ce ni se poate întâmpla nu este că vom pierde şi rămăşita unei pretioase provincii pierdute; putem să pierdem chiar mai mult decât atâta, încrederea in trăinicia poporului român.

In viaţa sa indelungată niciodata poporul român nu a fost la înălţimea la care se află astăzi când cinci milioane de romani sânt uniţi intr-un singur stat. Mihai Viteazul a izbutit să impreune sub stăpânirea sa trei ţări şi să pregătească întemeiarea unui stat român mai puternic, a fost insă destul ca Mihai Viteazul să moară pentru ca planul urzit de dânsul să se prăbuşească. Statul român de astăzi a trecut însă prin mai multe zguduiri şi rămâne statoric, fiindcă are două temelii : conştiinţa românilor şi încrederea marilor naţiuni europene.

Dacă vom cîştiga de trei ori atât pământ pe cât avem şi vom pierde aceste temelii, statul român, fie el oricât de întins, va deveni o crestiune trecătoare, iar dacă ne vom păstra temeliile de existenţă socială, Rusia ne poate lua ce-i place şi pierderile ne vor fi trecătoare. Astăzi e dar timpul ca să întărim, atât în români, cât şi în popoarele mari ale Apusului, credinţa în trăinicia poporului român.

Rusia voieşte să ia Basarabia cu orice preţ: noi nu primim nici un preţ. Primind un preţ, am vinde; şi noi nu vindem nimic !

Guvernul rusesc însuşi a pus cestiunea astfel încât românii sunt datori a ramânea până în sfârşit consecuenţi moţiunilor votate de către Corpurile legiuitoare; nu dăm nimic şi nu primim nimic.

Românul care ar cuteza să atingă acest principiu ar fi un vânzător.»

(Mihai Eminescu, (“Cestiunea retrocedarii…”), Timpul, 10 februarie 1878, in Opere, vol X, Ed. Academiei, 1989, p.46)

“Pe cata vreme Basarabia este in mainile noastre, Rusia nu va putea cuceri Orientul. Caci, după cat dam noi cu socoteala din ciudatele teorii a frontierelor naturale, a barierelor ostile de invins si a victoriilor repurtate la Cahul si Ismail, cam asta este intentia puternicului nostru vecin”.

“Drepturile noastre asupra intregii Basarabii sunt prea vechi si prea bine intemeiate, pentru a ni se vorbi cu umbra de cuvant de onoarea Rusiei angajata prin tratatul de Paris. Basarabia intreaga a fost a noastra, pe cand Rusia nici nu se megiesa cu noi, Basarabia intreaga ni se cuvine, caci e pamant drept al nostru si cucerit cu plugul, aparat cu arma a fost de la inceputul veacului al patrusprezecelea inca si pana in veacul al nouasprezecelea.”.

(Mihai Eminescu – Opere)

Sursa:http://www.ziaristionline.ro

via Roncea.ro

Filmul documentar "Golgota Basarabiei". Adevarul despre comunismul sovietic de ocupatie.

2010-11-19T12:15:00.000-08:00

Adevărat s-a cedat Basarabia?

2010-11-19T01:54:00.000-08:00

Am lasat intentionat, fara alte adaugiri, titlul de mai sus, care produce frisoane oricarui roman, desi este vorba de un editorial scris de Ion Cristoiu in urma cu 20 de ani, la data semnarii primului Tratat al Puterii instalate dupa lovitura de stat din 1989, a “Frontului Salvarii Nationale”, care avea sa fie si ultimul Tratat din istoria existentei nefastei Uniunii a Republicilor Sovietice Socialiste. Un editorial valabil si azi, cu mici modificari onomastice. (Victor RONCEA)

Nimic nu e intamplator. Desi Petre Roman a fost primul sef de Guvern din lume care a recunoscut “independenta” Republicii Moldova, o inventie geopolitica stalinista, dupa semnatura pusa ulterior de blestemul Romaniei, Ion Iliescu, alaturi de cea a trilateralului Mihail Gorbaciov, Dumnezeu nu a vrut ca acest Tratat nenorocit sa fie ratificat, pentru a se consfinti oficial de catre romani raptul istoric al Pactului Hitler – Stalin. Ne-a mai dat o sansa: URSS s-a spulberat inainte ca Tratatul sa ajunga in Parlamentul Romaniei. Au mai trecut insa sase ani si tradarea a fost dusa aproape pana la capat de catre alt presedinte nevolnic al Romaniei mici: Emil Constantinescu, originar din Tighina, care a semnat la indemnul “tovarasei colonel” Zoe Petre si a ministrului de Externe Adrian Severin ticalosul Tratat cu Ucraina. Iar zilele trecute s-a completat barbaria si prin semnarea Tratatului de frontiera cu Republica Moldova, de catre ministrul Teodor A. E. Baconschi si premierul moldovean (asa-si zice el) Vladimir Filat, intr-o continuitate perfecta a Pactului amintit, daca tinem cont ca de data aceasta cei doi ministri s-au combinat intr-un gretos cocktail Molotov iar Ribbentrop a fost inlocuit cu brio de frau Merkel (Chiar ii credem pe nemti ca ne vor baga in Schengen si, pe deasupra, vor “rezolva” conflictul din Transnistria? In folosul cui?) Nu degeaba am facut acest pomelnic “romanesc” de mai sus. Toate persoanele implicate in aceste cedari ale Romaniei, dar absolut toate, au legaturi directe, de sange sau obedienta, cu marea putere rosie de la Rasarit. Intamplator?

Public asadar acest editorial din cartea lui Ion Cristoiu care reuneste articolele sale din anii ’90 – O lovitura de stat prost mascata – lucrare care se va lansa sambata, la ora 13, la Targul Gaudeamus. Este chiar o pagina de istorie, o istorie a tradarilor Romaniei, poate uitata de multi dintre politicienii guralivi de azi. De aceea, probabil, se si repeta. Pentru ca ce altceva decat o noua decadere a Romaniei este semnarea Tratatului de frontiera cu inventata Republica de peste Prut, un act contestat vehement chiar si de catre presedintele de la Chisinau, Mihai Ghimpu?! “Întreaga scenă, uşor penibilă, ne dezvăluie, dacă mai era nevoie, atmosfera de amatorism, în care s-a pregătit Tratatul, dacă nu cea de vasalitate în care a fost semnat”, concluziona Ion Cristoiu cu 20 de ani in urma privind actul murdar semnat de Romania cu URSS. Ce s-a modificat de atunci? Se pare ca doar cateva initiale: URSS s-a preschimbat in UE…

Nu ratati in curand aici: Cum analizele Ziua din ultimii zece ani se regasesc in relatarea geopolitica a lui George Friedman de la Stratfor despre Rusia si rolul Basarabiei la Marea Neagra, un interviu de azi cu Ion Cristoiu si doua editoriale-bomba de ieri: despre maresalul Ion Antonescu si rafuiala gazetarului cu raposatul rabin-sef Moses Rosen. Si, evident, dezvaluirea secretului lui Adrian Paunescu, alt originar din Basarabia. Pana atunci, ramane intrebarea:

Adevărat s-a cedat Basarabia?

S-a stabilit demult că elementele bisericeşti au un efect liniştitor, ba chiar narcotizant, asupra omului.

Acest adevăr explică, poate, de ce în atmosfera de ouă roşii, cîntări line şi lumînări transmise în direct de Televiziunea Română, într-un efort de a înlocui ideologia de partid cu ideologia bisericească, a trecut aproape neobservat unul dintre momentele stranii ale istoriei noastre postbelice:

Semnarea la Moscova a Tratatului de colaborare, bună vecinătate şi amiciţie între România şi U.R.S.S.

De ce trebuie să apreciem astfel acest eveniment?

Foarte simplu.

Documentul, pregătit de o vizită anterioară a ministrului nostru de Externe, domnul Adrian Năstase, consfinţeşte frontiera dintre România şi U.R.S.S. stabilită prin Tratatul de pace de la Paris din 1947. Potrivit acestuia din urmă, raporturile teritoriale dintre tara noastră şi Uniunea Sovietică urmau a fi cele hotărîte prin ultimatumul sovietic din iulie 1940, consecinţă directă a Pactului Molotov-Ribbentrop din august 1939. De reamintit, dacă mai e nevoie, că Tratatul de pace de la Paris confirmă apartenenţa la U.R.S.S. a străvechilor teritorii româneşti, Basarabia şi Bucovina. Altfel spus nedreptatea istorică făcută României în urma înţelegerilor între cei doi mari dictatori ai Europei: Hitler şi Stalin.

Putem spune astfel că semnarea Tratatului cu U.R.S.S. în dimineaţa zilei de 5 aprilie 1991 reprezintă renunţarea oficială de către România la Basarabia şi Bucovina.

Sau, ca să fim mai exacţi, o nouă cedare a Basarabiei.

O abdicare de către întreaga ţară

Am fi nedrepţi dacă am pune exclusiv pe seama domnului Ion Iliescu povara acestui moment greu al istoriei noastre din ultimul timp. Gestul iscălirii de către mîna preşedintelui n-a fost decît supunerea la un protocol. Noua cedare a Basarabiei şi a Bucovinei cade în responsabilitatea întregi puteri de azi. Să nu uităm că Tratatul a fost pregătit de domnul Adrian Năstase, ministrul nostru de Externe. Executivul e astfel responsabil, alături de Instituţia prezidenţială, în realizarea acestui act greu de imaginat. Răspunzători sînt însă şi Parlamentul, şi toate forţele politice, şi presa care, cu cîteva mici excepţii (România liberă, Dreptatea) n-a tras din timp semnatul de alarmă asupra celor ce se pregăteau în culise.

Responsabili sîntem şi noi toţi.

Nu numai cei ce au votat la 20 mai 1990 Frontul Salvării Naţionale, dar şi cei care au optat pentru alte partide sau nu s-au prezentat la urne. Pentru că domnul Ion Iliescu ar fi ezitat să-şi pună semnătura pe un asemenea document dacă ar fi ştiut că îşi va ridica împotrivă întreaga societate românească. Din nefericire, chestiunea Basarabiei nu pare să fi depăşit în conştiinţa noastră colectivă momentul siropos al îmbrăţişărilor patetice, al podurilor de flori, al lirismului ieftin, al iniţiativelor culturale prăfuite.

Atinsă de o criză profundă, societatea românească n-are forţa de a se pronunţa ferm într-o chestiune de interes general, care depăşeşte interesele de moment. Energia noastră naţională s-a epuizat, pe vreo jumătate de secol, în revolta din decembrie 1989. Ce-a mai rămas din ea se consumă azi în eterna văicăreală cotidiană, în ieftine scandaluri de presă, în dispute balcanice. Trăim cu spaima în sîn la o eventuală pretenţie teritorială a Ungariei.

Cum s-ar crede că am putea sfida un colos de proporţiile Uniunii Sovietice?

Gestul de abdicare de la Moscova nu e numai al domnului Ion Iliescu.

El aparţine ţării întregi.

Păstrarea uriaşului colos făurit de Stalin

Polemizînd cu unii critici, preşedintele ţării a precizat că revendicarea Basarabiei şi Bucovinei de către România ar fi fost un act iresponsabil.

Sîntem întru totul de acord cu domnia sa. Problema teritoriilor de peste Prut trebuie judecată la rece. Luciditatea politică ne demonstrează limpede că a ridica în acest moment intern şi internaţional problema trecerii la România a Basarabiei şi Bucovinei ar fi sinonim cu un gest de sinucidere naţională. Desigur, sovieticii au declarat nul şi neavenit Pactul Ribbentrop-Molotov. De aici nu decurge însă în mod automat voinţa acestora de a trage şi consecinţele practice ale tezei teoretice.

Ceauşescu a cerut acest lucru la Congresul al XIV-lea. Pretenţia lui i-a grăbit prăbuşirea. E limpede că păstrarea uriaşului colos făurit de Stalin e obiectivul nr.1 al actualei conduceri sovietice. Desprinderea şi a unei neînsemnate bucăţi de teritoriu din moştenirea lăsată de înaintaşii comunişti ar însemna pentru Gorbaciov sfîrşitul politic, şi poate nu numai. Din punct de vedere economic şi social-politic, preşedintele sovietic poate face orice. El se poate avînta chiar în lupta pentru abolirea comunismului. În nici un caz el nu poate lăsa să se destrame Uniunea Sovietică. Sentimentul de mare imperiu domină istoria Rusiei. El e valabil şi acum. De acesta trebuie să ţină cont orice forţă politică, orice conducător, indiferent de viziunea sa asupra societăţii.

În acest context apare clar că revendicarea Basarabiei şi Bucovinei de către România ar fi declanşat din partea Moscovei o ostilitate greu de prevăzut în consecinţele sale concrete. Iritarea agenţiei TASS în faţa Moţiunii de protest a Convenţiei F.S.N. e un semnal destul de concludent. Mai mult ca sigur am fi asistat la o înteţire a activităţi iredentismului maghiar, Ungaria conturîndu-se în ultimii ani, in pofida declaraţilor sale prooccidentale, ca vîrf de lance al intereselor sovietice în Europa de Est. Cu un serviciu secret încropit în grabă, pe ruinele fostei instituţii, România e un teritoriu la discreţia agenţilor străini. Avînd posibilitatea să opereze aproape nestingherite în spaţiul nostru naţional, serviciile secrete străine ne-ar fi pricinuit multe bătăi de cap. Cine ştie ce momente aberante, imposibil de explicat în chip raţional, ne-ar fi aşteptat în perioada urmînd declaraţiei noastre de revendicare a teritoriilor de peste Prut!

Să adăugăm acestora şi un lucru la fel de important.

Din punct de vedere economic, depindem în continuare de materiile prime venite de la sovietici. Revendicarea Basarabiei ar fi putut duce la o gîtuire a traficului dinspre U.R.S.S. Ceea ce ar fi adîncit pînă la proporţii uriaşe criza noastră economică şi ar fi pus la îndoială înseşi procesele pe care le parcurgem.

Revendicarea Basarabiei ar fi fost imposibilă şi prin raportare la contextul internaţional. Numeroase semne din ultimul timp ne demonstrează interesul Vestului pentru păstrarea colosului sovietic. Prezenţa lui James Baker la Moscova în chiar zilele referendumului unional a însemnat, în limbaj diplomatic, o aprobare de către S.U.A. a acţiunii puse la cale de U.R.S.S. Echivocul occidental în ce priveşte statele baltice e o dovadă lămuritoare. Dacă acestea, deşi sprijinite în S.U.A. de un puternic lobby, sînt mereu potolite în tentativele lor de independenţă, e dificil de presupus că Basarabia ar fi putut beneficia de vreo bunăvoinţă.

Nici pe planul intern al Basarabiei nu sînt condiţiile unei întoarceri la patria mamă. Istoria a operat pe acest teritoriu românesc mutaţii social-politice şi economice fundamentale. Politica de rusificare dusă de Moscova a adus aici, din altă parte, o populaţie numeroasă, din care provin marea majoritate a specialiştilor din diferite domenii.

În lupta împotriva conducerii actuale a Republicii Moldova, spectrul unirii cu România e un argument forte al rusofonilor.

Uşor de imaginat ce-ar face aceştia în cazul unei revendicări răspicate din partea României!

A cîştigat doar Uniunea Sovietică

Înţelegem, aşadar, că în actualul context intern şi internaţional, România nu-şi putea permite să ceară înapoi Basarabia şi Bucovina. Actualii conducători au fost constrînşi să amîne acest gest, întrutotul justificat la scara istoriei noastre naţionale. Nu înţelegem însă de ce s-au grăbit să renunţe definitiv, printr-un Tratat, la revendicarea străvechilor teritorii româneşti.

Înţelegem că au fost constrînşi să nu le ceară acum.

Au fost însă constrînşi să şi renunţe la ele în viitor?

Înţelegem că la semnarea acestui Tratat nu se putea pune problema ca Basarabia şi Bucovina să revină acolo unde le e locul: în hotarele României. Nu înţelegem însă de ce trebuia semnat în grabă acest Tratat. Mai ales că rezultă destul de limpede interesul părţii sovietice de a vedea iscălit cît mai repede un asemenea document. Aşa cum de altfel a evidenţiat si preşedintele Gorbaciov, tratatul cu România e primul dintr-o serie care urmează a fi încheiate cu fostele ţări socialiste. Conducerea sovietică are o nevoie vitală în adaptarea unor astfel de documente cu fostele aliate din Pactul de la Varşovia. Mihail Gorbaciov trebuie să demonstreze forţelor conservatoare din propria-i ţară că desfiinţarea Tratatului de la Varşovia nu înseamnă apariţia la graniţele U.R.S.S. a unor ţări adversare. Ba mai mult, el ţine să arate că, prin aceste noi înţelegeri cu fostele aliate, practic, Pactul de la Varşovia învie sub o formă mult mai adaptată vremurilor de azi.

Preşedintele sovietic repetă astfel în planul relaţiilor cu fostele ţări socialiste intenţiile din planul relaţiilor dintre Moscova şi republicile unionale. Conţinutul rămîne acelaşi. Se schimbă doar forma. Fostele aliate stau însă în expectativă. Unele îşi caută alianţe între ele sau în alte părţi ale Europei.

În acest context, încheierea tratatului cu România e o uriaşă victorie a preşedintelui Gorbaciov. Faptul că o ţară cu care U.R.S.S. are un diferend de frontieră a încheiat un Tratat de colaborare, bună vecinătate şi amiciţie e o dovadă că politica sa faţă de Est a fost cum nu se poate mai înţeleaptă. Ca primă ţară care s-a grăbit să semneze acest Tratat dorit de sovietici, România poate servi drept exemplu celorlalte.

În acelaşi timp, prin consfinţirea apartenenţei la U.R.S.S. a Basarabiei şi Bucovinei, Tratatul joacă un rol însemnat şi în bătălia dusă de Mihail Gorbaciov pentru păstrarea colosului imperial.

În primul rînd, prin reafirmarea de către o ţară nedreptăţită la Conferinţa de pace de la Paris a frontierelor stabilite în cadrul acesteia. U.R.S.S. are astfel un argument forte împotriva altor tentative de rediscutare a hotarelor sale.

În al doilea rînd, dintre toate republicile care contestă la ora actuală controlul Centrului, Moldova e cea mai periculoasă. Rupte din teritoriul U.R.S.S., statele baltice ar urma să rămînă singure. Dificil de presupus că se vor putea descurca atît de uşor în plan economic şi chiar în cel al relaţiilor internaţionale. Desprinsă de Uniunea Sovietică, Moldova s-ar integra imediat în ansamblul social-politic-economic al unei ţări mai mari, existente deja. S-ar petrece un lucru asemănător cu alipirea R.D.G.-ului la R.F.G. Prin semnarea de către România a unui Tratat care consfinţeşte apartenenţa la U.R.S.S. a Republicii Moldova, conducerea sovietică poate respira uşurată.

Desprinderea acestei republici de U.R.S.S. e acum practic imposibilă. Pericolul, marele pericol al începutului de dezintegrare a trecut. Aşadar, Uniunea Sovietică avea un interes vital în semnarea cît mai grabnică a Tratatului. Se pune o întrebare firească:

Ce interes avea România să răspundă prompt acestei dorinţe a U.R.S.S.?

Uniunea Sovietică are numai de cîştigat din încheierea grabnică a acestui document.

Dar România ce a avut de cîştigat?

Ce a cîştigat, de fapt?

Din cîte se poate vedea, mergînd la Moscova, domnul Ion lliescu a cedat în toate posibilele probleme litigioase. A renunţat la Basarabia şi la Bucovina. A renunţat la înapoierea Tezaurului. A renunţat şi la Insula Şerpilor. A renunţat la tot.

În schimbul a ce?

Sau, poate, mai bine ar fi să ne întrebăm: de ce?

Cu ce s-a întors de la Moscova pentru poporul român domnul preşedinte?

Ce ne-a oferit Gorbaciov pentru imensul serviciu adus?

Răspunsuri exacte la aceste întrebări sînt greu de găsit acum. Transparenţa Puterii, mai ales în chestiuni de maxim interes naţional, e încă doar o nostalgie a presei noastre libere.

Dar chiar în condiţii de perfectă democraţie ar fi dificil de aflat dedesubturile unei astfel de înţelegeri la cel mai înalt nivel.

S-a întors serviciul făcut de sovietici lui Ion Iliescu în decembrie 1989?

În absenţa unor răspunsuri exacte, ne rămîn ipotezele.

O ipoteză ar fi aceea că, prin acest tratat, România n-a cîstigat nimic. Noua cedare a Basarabiei şi a Bucovinei e un simplu cadou făcut lui Mihail Gorbaciov de către actuala conducere a României, de către domnul Ion Iliescu, în special. Această ciudată bunăvoinţă a unui şef de stat s-ar putea explica în primul rînd prin obsesia – perfect justificată – a conducerii româneşti de a ieşi din izolarea internaţională. Prin ambiţia preşedintelui Ion lliescu de a convinge pe plan intern de succesele sale pe plan internaţional. Refuzat în Vest, preşedintele se îndreaptă, în mod normal, către Est.

Ciudata bunăvoinţă a domnului Ion lliescu şi-ar putea găsi şi o explicaţie mult mai neliniştitoare.

N-ar fi exclus să aflăm în ea o dezlegare neaşteptată a multor enigme ale evenimentelor din decembrie 1989. Ceauşescu dădea semne că vrea să tragă concluzii practice din anularea teoretică a Pactului Molotov-Ribbentrop. Aceasta i-a adus căderea. Să fi înţeles succesorul lui că greşeala nu trebuie repetată? Să fi ajuns chiar la o înţelegere secretă cu sovieticii? Înţelegere în urma căreia domnul Ion lliescu ajunge la putere in schimbul unei atitudini mult mai binevoitoare decît a lui Ceauşescu în chestiunea Basarabiei? Să fi venit momentul ca serviciul făcut în decembrie 1989 să fie întors tovarăşilor sovietici?

A doua ipoteză ar fi aceea că din semnarea tratatului România a cîstigat unele lucruri vitale pentru situaţia sa de la ora actuală. Ca, de exemplu, garantarea graniţei de Vest. Printr-o înţelegere secretă şi nu prin raţionamentul că o acceptare de către URS.S. a graniţelor stabilite la Paris în 1947 înseamnă automat şi respectarea de către Ungaria a graniţelor cu România. Ceea ce ne-ar da posibilitatea să privim cu mult mai multă relaxare agitaţia iredentismului maghiar. Sau, de exemplu, sporirea fluxului de materii prime dinspre U.R.S.S., condiţie definitorie pentru succesul tranziţiei la economia de piaţă şi chiar pentru cel al procesului de democratizare. Logica ne îndeamnă către această a doua ipoteză. Oricît de ahtiaţi de putere ar fi nişte conducători, ei nu-şi pot permite să joace o ţară la ruletă.

Indiferent de răspunsurile care pot fi date la întrebările de mai sus, rămîne inacceptabil felul în care a fost prezentat poporului român un act de însemnătatea ieşită din comun a semnării Tratatului cu U.R.S.S. Pentru orice fleac, preşedintele Bush se adresează poporului american prin televiziune, explicîndu-şi poziţia, încercînd să lămurească opinia publică. Într-o problemă de maxim interes naţional cum e renunţarea la Basarabia şi Bucovina, preşedintele Ion Iliescu n-a catadicsit să se adreseze poporului român. Să-şi justifice gestul de a merge la Moscova. Să ne convingă că nu se putea altfel. Să ne arate ce s-a cîştigat şi ce s-a pierdut prin vînzarea Basarabiei. Ba mai mult, domnia sa şi-a arătat o anume iritare faţă de întrebările neliniştite ale presei în legătura cu graba de a semna acest Tratat cu U.R.S.S. Această greu de explicat ezitare a lămuririi poporului român, ca şi faptul că documentul a fost pregătit şi semnat în viteză, ba chiar pe furiş, sporesc şi mai mult îngrijorările în legătură cu adevăratele semnificaţii ale recentei călătorii la Moscova a preşedintelui Ion Iliescu.

P.S. La Conferinţa de presă, domnul Ion Iliescu a arătat că, ridicînd preşedintelui Gorbaciov chestiunea Tezaurului şi a Insulei Şerpilor, interlocutorul ar fi replicat că nu cunoaşte problema.

E ştiut însă că agenda convorbirilor la un asemenea nivel e stabilită minuţios dinainte. Dacă domnul Ion Iliescu a primit un asemenea răspuns, înseamnă că partea română nici nu s-a gîndit să includă pe lista problemelor de rezolvat restituirea Tezaurului şi a Insulei Şerpilor.

Replica preşedintelui Gorbaciov e o subtilă punere la punct a încălcării protocolului de către preşedintele român.

Întreaga scenă, uşor penibilă, ne dezvăluie, dacă mai era nevoie, atmosfera de amatorism, în care s-a pregătit Tratatul, dacă nu cea de vasalitate în care a fost semnat.

(Expres Magazin, 10 aprilie 1991)

Sursa: Blogul lui RONCEA

“Mareata Rusie”, o imensa groapa de gunoi a KGB-istilor atei deghizati in “ortodocsi”. Misiunea Kuraev

2010-11-13T03:54:00.000-08:00

Misiunea „misionarului” sau ce caută Kuraev în Moldova?

de Vlad Cubreacov

Interesul securiştilor pentru Biserică a sporit vădit în ultima vreme. Securistul nr. 1 din Moldova, Valeriu Pasat, a căzut subit în evlavie şi chiar dacă nu cunoaşte barem Crezul, s-a avântat să apere „bazele Ortodoxiei”, căpătuindu-se, cu această ocazie, cu un partid umanist de împrumut. Mai multe luni la rând, străzile Chişinăului, ale tuturor oraşelor din Republica Moldova şi drumurile naţionale şi raionale au fost împânzite cu panouri scumpe şi de mari dimensiuni cu portretele corifeilor Ortodoxiei: mitropolitul Vladimir Cantarean şi securistul Valeriu Pasat. Acest din urmă fapt a dovedit că şi reciproca e valabilă, adică şi Bisericii i se dă pe gust politica. Patriarhia de la Moscova, prin Departamentul său de Relaţii Externe Bisericeşti, ne-a anunţat că mitropolia sa din Republica Moldova este liberă să susţină orice partid îi pofteşte inima.

Am mai abordat acest subiect. Amintim titlul unui articol relevant de astă-primăvară: Filat + Pasat = Lucinschi. Arătam atunci, cu câteva luni înainte de lansarea oficială a lui Pasat în politică, cine şi cum este implicat în noul proiect şi că marele sforar este Lucinschi, de asemenea, maaare ortodox mare şi cel mai iubit şi mai preţuit, la Bucureşti, dintre basarabeni.

Dacă ar fi să reluăm subiectul, pentru a-l actualiza, acum ar trebui să rectificăm titlul articolului şi să spunem: Filat + Pasat + Kuraev = Lucinschi. Să vedem de ce anume. Şi, foarte pe scurt, cine este noul personaj din garnitură.

Iată omul şi „misionarul”

Aşadar, Andrei Veaceslavovici Kuraev este diacon în Patriarhia Moscovei. S-a născut la 15 februarie 1963 în Rusia, locuieşte oficial la Moscova. Şi-a petrecut o parte din copilărie la Praga, în Republica Socialistă Cehoslovacă, unde se aflau în misiune părinţii săi. În anii de şcoală a redactat revista „Ateist”. Şi-a făcut studiile la Universitatea de Stat din Moscova, la catedra de Ateism Ştiinţific din cadrul Facultăţii de Filosofie. A fost botezat în toamna anului 1982, la vârsta de aproape 20 de ani. Cunoaşte limba română, întrucât în perioada sovietică a fost trimis de Patriarhia Moscovei, cu acordul KGB, la studii teologice în România, unde a stat doi ani (asemeni actualului episcop Iustinian Ovcinnikov, fost de Tiraspol, şi trompetei de presă Dmitri Ciubaşenko (decorat de Mihai Ghimpu cu Ordinul Republicii), fost candidat pe listele PLDM, iar acum fruntaş al partidului lui Pasat). A fost o perioadă referent al Patriarhului Alexei al II-lea. Se află în cea mai mare parte a timpului, ca „misionar”, în cuprinsul Patriarhiei Georgiene, mai exact în Abhazia. Este adeptul soluţionării chestiunii cecene prin uz de forţă. A lansat noţiunea de „misiune agresivă” (agressivnoie missionerstvo – în rusă). În ultimul timp, face naveta între Moscova, Bucureşti, Chişinău şi Tiraspol. A conferenţiat la Universitatea Slavonă din Moldova. Este autorul manualului „Bazele culturii ortodoxe” şi un susţinător al proiectului lui Pasat de introducere în şcolile din Republica Moldova a cursului obligatoriu „Bazele Ortodoxiei”. Printre cei pe care îi frecventează se numără: ex-preşedintele Lucinschi, ambasadorul Federaţiei Ruse la Chişinău, Valeri Kuzmin, premierul Vladimir Filat, mitropolitul Vladimir Cantarean, episcopul Marchel Mihăiescu de la Bălţi, episcopul Sava Volkov de la Tiraspol, preacuviosul între cuvioşi Nicodim Vulpe, supranumit episcopabilul de Orhei, şi, evident, preaortodoxul între ortodocşi Valeriu Pasat şi – cine ar fi crezut? – ministrul Educaţiei şi Cercetării de la Bucureşti, Daniel Petru Funeriu (PD-L) (De urmarit! – nota mea). În această listă nu includem, chiar dacă ar fi interesant, persoanele din Abhazia cu care se are de bine diaconul Andrei Kuraev.

Oaspete nepoftit, dar des

Ca să înţelegem exact cât de mare este pasiunea misionară a diaconului Andrei Kuraev, este suficient să arătăm că, într-o lună şi jumătate de campanie preelectorală, acest atlet al pravoslaviei ruseşti a pogorât pe pământul Moldovei tocmai de patru ori: 24 septembrie, 1 octombrie, 11 octombrie şi în prima decată a lunii noiembrie. Aceste date sunt disponibile pe internet şi pot fi verificate de oricine ar fi interesat.

Pretexte, texte, subtexte şi contexte

Multă lume se tot întreabă de la o vreme, pe bună dreptate: ce caută „misionarul” sub acoperire Kuraev la Chişinău, Bucureşti şi Tiraspol? Care este scopul real şi misiunea acestui „misionar” în Republica Moldova şi în România? Ce mandat îndeplineşte? Cum se leagă pretextele lui misionare de textele pe care ni le serveşte, dar, mai ales, cum se leagă de subtextele şi contextele politice de la noi?

Dedesubturile proiectului din care face parte diaconul Kuraev sunt prea multe încât să putem găsi dintr-o dată răspuns la toate întrebările pe care ni le ridică în faţă. Totuşi, nu doar din curiozitatea intelectuală, ci dată fiind importanţa mizelor acestui proiect, să încercăm să dăm câteva răspunsuri. Pentru aceasta şi pentru a vedea legăturile dintre pretext, text, subtext şi context ne vom servi chiar de spusele „misionarului” nechemat şi de unele păreri deja exprimate de alţi observatori ai fenomenului religios din Republica Moldova la interferenţa lui cu politicul.

Kuraev + Filat + Pasat + Lucinschi

La 11 octombrie 2010, diaconul Kuraev ne anunţă pe blogul său că a avut o întâlnire cu premierul Vladimir Filat şi că aceasta a avut loc din iniţiativa premierului. Răspunzând unei replici a scriitorului şi călugărului Savatie Baştovoi, diaconul susţine: „Ei bine, şi anume pentru aceasta m-am întâlnit cu anticomunistul Filat şi la încheierea întâlnirii m-am pronunţat de bine despre Filat. Pentru aceasta l-am apărat pe mitropolitul Vladimir în sprijinul său acordat lui Valeriu Pasat (un alt politician anticomunist) cu ideea sa de predare a „bazelor ortodoxiei”.” Această polemică fusese deschisă pe marginea interviului „Chişinăul şi Tiraspolul ar putea deveni a cincea Romă”, acordat de diaconul Kuraev publicaţiei „Komsomolskaia pravda”.

O polemică interesantă

Polemica „de familie” dintre cei doi clerici ai Patriarhiei Moscovei ne-a servit, pe blogul lui Savatie Baştovoi, informaţii şi consideraţii interesante, pe care vă cerem permisiunea să le cităm integral, de vreme ce stau bine pe temelia adevărului şi sunt susceptibile de obiectivitate. Asta chiar dacă, în alte cazuri, nu subscriem ideilor acestui cleric şi ne-am îngăduit reproşuri în adresa lui.

Iată ce scrie Savatie Baştovoi: „Publicaţia „Nasha Abhazia” îl acuză pe diaconul Andrei Kuraev că ar fi agent al Securităţii ruse, îndeplinind misiuni în republicile care reprezintă un interes deosebit pentru Rusia.

„Amintim că protodiaconul Andrei Kuraev în prezent locuieşte în Abhazia, unde a fost trimis de Universitatea de Stat din Moscova pentru a preda în Universitatea din Abhazia, informează sursa abhază. De aici el se deplasează în republicile care prezintă un interes major pentru structurile de securitate ruseşti. Însăşi aflarea lui Kuraev în teritoriul ocupat al Georgiei fără acordul Bisericii Ortodoxe Georgiene este o încălcare a jurisdicţiei canonice a Bisericii Georgiene, însă Biserica Ortodoxă Rusă se îndreptăţeşte prin faptul că Kuraev nu a fost trimis de ea, ci se află în Abhazia pe linia Universităţii de Stat din Moscova. Cu toate acestea, nu există nici o îndoială că aflarea lui în regiunea ocupată are scopuri mult mai largi, urmărind anexarea ulterioară a regiunii”, conchide sursa abhază.

Situaţia aminteşte scandalul provocat zilele trecute la Chişinău de către misionarul nr. 1 al Patriarhiei Moscovei. Deplasându-se pe axa Moscova-Bucureşti-Chişinău-Tiraspol în scopuri ”private”, cum a declarat pentru presa moldovenească, protodiaconul Kuraev a decis să organizeze, în treacăt, şi o conferinţă la Academia Teologică din Chişinău. Dar mai întâi, pentru a-şi creşte audienţa, el a făcut declaraţii deşucheate la două televiziuni din Moldova, numind mai mulţi preoţi moldoveni ”sectanţi”, ”tâmpiţi”, ”führeri”, provocând prin aceasta un scandal care a sfârşit cu trageri de barbă. De la Chişinău, diaconul moscovit a plecat la Tiraspol, unde presa transnistreană l-a înfăţişat ca pe o jertfă a violenţei Chişinăului asupra unui publicist rus.

Declaraţiile sale în sprijinul unor lideri politici promoscoviţi, făcute în direct, misionarul moscovit le-a prezentat ca fiind conforme eticii bisericeşti, nevăzând în asta un act politic.

Protodiaconul Andrei Kuraev este autorul manualului ”Bazele culturii ortodoxe”, aprobat de Guvernul Federaţiei Ruse pentru a fi predat în şcoli. Misiunea sa în Moldova nu poate fi înţeleasă altfel decât o încercare de a răsturna hotărârea Guvernului Moldovei de a respinge proiectul clonă al lui Valeriu Pasat – ”Bazele Ortodoxiei” – în favoarea obiectului denumit simplu ”Religia”, după modelul român. În declaraţiile sale televizate de la Chişinău, diaconul moscovit a afirmat, în câteva rânduri, că un obiect cu denumirea ”Religia” este strict confesional şi ar putea îndreptăţi refuzul părinţilor de a-l accepta.

Va reuşi oare Kuraev şi cei care sunt în spatele lui să introducă Rusia în şcolile din Moldova în locul Religiei?”

Politică, geopolitică, panslavism, geospiritualitate?

Să revenim însă la oile noastre. Nimic nu ne-ar fi atras atenţia şi nu ne-ar fi supărat în toată povestea dacă diaconul Kuraev ar fi venit la Chişinău invitat de ierarhul promoscovit al locului, dacă ar fi avut binecuvântările de rigoare şi dacă s-ar fi limitat la cadrul bisericesc, ca un misionar exemplar şi fără rest, cum se pretinde. Aşa cum însă vizitele sale au scos la iveală mai mult legături politice decât bisericeşti, este bine să reţinem câteva detalii esenţiale pentru o înţelegere exactă a lucrurilor. Andrei Kuraev însuşi notează pe blogul său, în data de 7 noiembrie 2010, ce-şi programase pentru zilele următoare. Din însemnările sale succinte putem înţelege multe. El scrie: „Luni dimineaţă sper să fiu la slujbă la biserica Sfântul Dumitru (aceeaşi biserică pe care o frecventează cu regularitate Excelenţa Sa Marius Lazurca, ambasadorul plenipotenţiar şi extraordinar al României în Republica Moldova – nota noastră). Marţi, la ora 13, ţin cursul la Universitatea Slavonă din Moldova (organizator – preşedintele organizaţiei Russki Sobor, paroh al parohiei ortodoxe ruse Sfântul Dumitru din Chişinău). Mai sunt preconizate discuţii cu mitropolitul Vladimir, cu ambasadorul Federaţiei Ruse în Moldova, cu fostul preşedinte al Moldovei, Petru Lucinschi… şi, evident, cu presa”. Prea mult pentru un simplu şi nechemat de nimeni „misionar” ortodox cu viza de Moscova şi cu domiciliul de Abhazia! Includerea lui Petru Lucinschi în lista întâlnirilor programate/convenite este o dovadă că aceasta nu a fost singura întâlnire a celor doi. Într-o emisiune televizată din 9 noiembrie, diaconul Kuraev a declarat că s-a mai întâlnit la Chişinău, desigur foarte accidental, cu Petru Lucinschi, şi anume la un restaurant, unde fostul secretar II al CC al PC din RSS Tadjikă, tot el fostul secretar I al CC al PC din RSSM şi fost membru al Biroului Politic al PCUS, se desfăta în discuţii teologale „cu un călugăr tibetan”. Diaconul Kuraev a avut imprudenţa să mărturisească că se află într-o veche relaţie cu Petru Lucinschi, încă „de pe când Lucinschi era membru al Politbiroului CC al PCUS” şi participau împreună „la reuniunile moldovenilor de la Moscova”. Din tot ce a scris pe blogul său, a declarat public şi au remarcat observatorii atenţi ai vieţii bisericeşti şi politice din Republica Moldova, devine clar că diaconul Kuraev nu se află deloc întâmplător la Chişinău, Bălţi şi Tiraspol, că majoritatea zdrobitoare a celor cu care a intrat în contact sunt personaje din anturajul lui Petru Lucinschi şi că mandatul său este unul cu mult mai mult decât „misionar”.

Care este totuşi miza?

Mai multe voci din sânul Mitropoliei de obedienţă rusă de la noi susţin că vizitele nepoftitului diacon rus la Chişinău au o dublă miză: politică şi bisericească. Miza politică nu este greu să o întrezărim. Miza bisericească însă este mai greu de ghicit, dat fiind paravanul „misionar” în spatele căruia este bine dosită. Rumorile din sânul Bisericii ne fac să desluşim o misiune având ca obiectiv final scoaterea mitropolitului Vladimir Cantarean din scaun. Interesul Bisericii Ruse reclamă o schimbare la Chişinău, care să-i consolideze poziţiile. Astfel, devine clar de ce episcopul Iustinian Ovcinnikov de la Tiraspol a fost înlocuit anul trecut, fără ştirea celui mai autonom dintre autonomi, mitropolitul Vladimir Cantarean, cu episcopul Sava Volkov (cel responsabil de relaţia cu armata, miliţia şi structurile de forţă ale Rusiei), de ce „partida albastră” îl promovează atât de insistent pe „blagocinul” Nicodim/Ion Vulpe de Orhei în treapta arhierească, de ce episcopul Marchel Mihăiescu de la Bălţi (vechi prieten al lui Igor Smirnov) bate fără ştirea mitropolitului său cărările Moscovei cu treabă şi fără treabă, de ce diaconul Kuraev este alintatul presei bălţene de limbă rusă şi de ce mitropolitul Vladimir, cunoscând destule detalii ale acestui joc, ne-a arătat tuturor, spre surprinderea generală, o deschidere către Mitropolia Basarabiei. Poate peste o bucată de vreme mitropolitul Vladimir va ieşi la rampă şi ne va împărtăşi gândurile sale despre luptele intestine din Biserică şi despre mizele acestora. Deocamdată, putem susţine sigur că misiunea diaconului Kuraev în Republica Moldova ţine de interese largi, situate la confluenţa dintre politic şi bisericesc, eventual (aproape cert) dintre acestea două şi serviciile secrete. Unii au vorbit şi despre oculta masonică, dar aici nu avem nici un fel de dovezi, astfel încât, până la proba contrarie, punem aceste vorbe pe seama speculaţiilor gratuite.

Ce „misiune” face Kuraev cu politicienii?

Diaconul rus ne spune că Vladimir Filat l-a căutat şi l-a rugat să-i acorde privilegiul unei întâlniri „misionare”. Întâlnirea dintre cei doi a avut loc. Guvernul nu ne-a oferit nici un fel de detalii despre respectiva întrevedere ferită de ochii lumii. Nu am fost fericiţi cu nici un comunicat de presă. Şi diaconul Kuraev a evitat cu multă grijă să ne spună ce discuţie de taină a purtat cu liberal-democratul nr. 1, fost soldat de grăniceri în trupele KGB. Diaconul rus nu ne-a spus nici despre ce a teologhisit la Chişinău cu Petru Lucinschi şi Valeriu Pasat, cu care este un bun şi vechi amic.

Încercând să reconstituim din detalii un tablou de ansamblu, ajungem la concluzia că diaconul Kuraev este un emisar politic, trimis în misiune în Republica Moldova. Aşa cum a fost trimis cu alte ocazii şi în Bielorusia, în regiunea georgiană Abhazia sau… la Bucureşti. Pe cine reprezintă Kuraev sau pe cine are în spate? Vom trăi şi vom vedea.

Vlad Cubreacov

Ziarul FLUX

Via: Roncea.ro

Se urca Basarabia pe cruce! Video Tudor Gheorghe (versuri de Adrian Paunescu)

2010-11-05T04:02:00.000-07:00

Adrian Paunescu a murit. Batalia pentru România continuă! Sus, Române, sus! VIDEO LEŞE

2010-11-05T02:42:00.000-07:00

Grigore Lese la ziua lui Adrian Paunescu

Vezi mai multe video din evenimente

Dumnezeu sa-l ierte!

SURSA: http://roncea.ro/

Miliardarul rus Alexander Lebedev inconjurat de trupele speciale OMON in propria banca din Moscova.

2010-11-02T09:12:00.000-07:00

Fostul KGB-ist yoghin Alexander Lebedev, un “front” pentru afacerile necurate ale lui Gorbaciov, face in ultima perioada pe luptatorul anti-coruptie (vezi Video mai jos) si pe mogulul filantrop care “salveaza” presa britanica de la faliment. Un comando largit al trupelor speciale OMON a pus stapanire azi dimineata pe sediul bancii sale din Moscova, denumita dupa modelul american “Banca Rezervelor Nationale”. La ora aceasta se poarta negocieri intre “mascatii” Politiei si aghiotantii miliardarului, filtrate prin securistii care asigura paza mogulului. Jurnalistii adunati in numar mare la intrarea in banca nu au primit pana acum nici o informatie oficiala asupra scopului raidului. Aghiotantii lui Lebedev speculeaza implicarea in aceasta demonstratie de forta a fostului primar al Moscovei demis luna trecuta de presedintele Medvedev, milionarul Iuri Lujkov, impotriva caruia Lebedev a si candidat. Compania lui Lebedev, “Corporatia Rezervelor Nationale”, fondata dupa iesirea sa din SVR (pe romaneste SIE, succesoarea Directorului I al KGB – cum ar fi fosta DIE), detine un pachet semnificativ al actiunilor Gazprom, 26% din Iliusin si 28% din Aeroflot (al doilea actionar ca marime dupa stat), plus o parte importanta din cotidianul Novaya Gazeta, dupa cum se afirma pe site-ul sau. Ca orice KGB-ist respectabil, mogulul rus ajuta din greu biserica, spirjina bolnavii de cancer si concepe proiecte si initiative de dezvoltare nationala, dupa cum se sustine in biografia sa romantata. In timp ce ziarul britanic Guardian furnizeaza informatii pe larg, cotidianul mogulului din Marea Britanie, The Independent, se mentine rezervat iar cel de-al doilea ziar detinut de KGB-ist, Evening Standard, nici macar nu mentioneaza evenimentul. Reuters transmite o stire scurta insotita de patru fotografii, dintre care cea mai reusita este cea de mai jos. Voi reveni.

Sursa: www.roncea.ro

Victor Roncea: Trilaterala si alegerile din Moldova

2010-11-01T12:38:00.000-07:00

Celebra organizaţie cu caracter discret, botezată de Zbigniew Brzezinski „Comisia Trilaterală" a avut, pentru prima oară de la fondarea ei, în 1973, un eveniment oficial în România. Reuniunea secţiunii europene a Trilateralei, desfăşurată sub auspiciile celui mai longeviv guvernator de bancă naţională din istorie, Mugur Isărescu, membru plin al Comisiei, s-a desfăşurat, ca de obicei, ferită de ochii „profanilor". Organizaţia, compusă din trei elemente continentale - America, Europa şi Asia -, are ambiţia, după cum se ştie, de a se considera un „guvern mondial din umbră" al „lumii civilizate". Ideologul şi cofondatorul Trilateralei alături de magnatul David Rockefeller, Zbigniew Brzezinski, fostul consilier pe probleme de securitate al preşedintelui american Jimmy Carter şi unul dintre artizanii instalării democratului Barack Obama la Casa Albă, este şi liantul dintre Trilaterală şi alte societăţi cu caracter similar, cum ar fi Clubul de la Roma, Grupul Bilderberg, Consiliul pentru Relaţii Externe (CRE) sau Comitetul celor 300. Scopurile acestor organizaţii pot fi sintetizate printr-un singur rând dintr-un mesaj adresat Trilateralei de către preşedintele Carter, la întâlnirea plenară anuală de la Tokio, din ianuarie 1977: „Cooperarea este esenţială nu numai celor trei regiuni ale noastre, ci şi în procesul global de obţinere a unei mult mai juste şi echitabile ordini mondiale". Sintagma „noua ordine mondială" a revenit apoi, regulat, în alocuţiunile tuturor preşedinţilor americani, până la Obama, cu toate că anii trec şi, în mod sigur, „noutatea" s-a cam învechit de-atunci. Dar au rămas ambiţiile.

Este de remarcat că în aceste organizaţii mondialiste întâlnim şi personaje cu renume internaţional care, aparent, se află în tabere opuse. De exemplu, stângistul Brzezinski croşetează viitorul lumii cu un strateg similar, cum ar fi Henry Kissinger, dar de „dreapta", ca fost consilier pe probleme de securitate al republicanului Richard Nixon. Mult mai interesant este că, împreună cu Samuel Huntington, autorul controversatei „linii Huntington", care desparte Transilvania de România, atât Kissinger cât şi Brzezinski pot fi consideraţi veritabili futurologi.
Brzezinski nu este străin de România. Dimpotrivă. El a fost un cunoscător al regimului ceauşist, chiar din interiorul lui, al reţelelor kominterniste păstrate în statele care au fost supuse sistemului comunist. Nici Trilaterala, ca organizaţie, nu este străină de România şi evoluţia ei. Fostul ofiţer de contraspionaj în DSS şi SRI, Stelian Octavian Andronic, un cunoscător al societăţilor secrete, mi-a declarat că este convins că Ceauşescu a fost lichidat, „exclus de pe scena istoriei", chiar de către Trilaterală. Colonelul susţine: „Informaţiile noastre au fost clare: în ianuarie 1989, reprezentanţii Trilateralei, America - Henry Kissinger, Europa - Valery Giscard d'Estaing, şi Asia - Yasuhiro Nakasone, s-au întâlnit la Moscova cu Mihail Gorbaciov. După care Gorbaciov, la ultima întâlnire cu Ceauşescu, i-a spus: „ne vedem în decembrie... dacă ne mai vedem!'". Totul este posibil.
Esenţa „manifestului" Trilateralei, compus de cele două reincarnări ale lui Karl Marx şi Friedrich Engels, respectiv Brzezinski şi Kissinger, este că „statul naţiune ca unitate fundamentală a vieţii umane organizate a încetat să mai fie principala forţă creatoare: Bănci Internaţionale şi corporaţii multinaţionale acţionează şi planifică în termeni ce sunt mult mai avansaţi decât conceptele politice ale statului naţiune." [nota: ibid.] Adevărat: dacă ne uităm pe lista membrilor Trilateralei, inclusiv a celor invitaţi la reuniunea de la Banca Naţională a României, vom observa numai conducători de astfel de instituţii.

Cum organizaţia se ocupă cu futurologia, discuţiile de la Bucureşti s-au concentrat asupra sorții micuţei republici Moldova, o parte din Basarabia istorică românească. La recepţia de la Cotroceni, preşedintele Băsescu şi-a axat întregul său discurs asupra viitorului Moldovei şi a regiunii Mării Negre, spaţii geopolitice şi geostrategice prezente în discursul său încă din noaptea alegerii sale drept şef al statului român, în 12 decembrie 2004, dacă nu mă înşel. Traian Băsescu a militat în faţa liderilor de la lumina lumânărilor din Palatul Cotroceni pentru integrarea Moldovei în UE în grupul ţărilor din Balcanii de Vest. Diferenţa pare să fie însă, că, în timp ce pentru Băsescu această strategie este o componentă a politicii externe naţionale, pentru membrii Comisiei Trilaterale, fideli „manifestului" „Erei Tehnotronice", interesele par să fie altele. În tot cazul, alegerile anticipate bat la uşa micuţei Moldove. Peste numai o lună vom şti dacă planurile de acasă sau de aiurea se potrivesc cu cele din târg, mai ales când târguşorul nostru se cam află în curtea unei puteri mondiale mai mari decât orice Trilaterală: „muma" Rusie.

Victor Roncea

Eminescu si Basarabia

2010-11-01T08:31:00.000-07:00

Am răsfoit cărţi, ne-am folosit de munca altora, am adunat dovezi şi am arătat că poporul român niciodată nu a renunţat la drepturile sale asupra Basarabiei şi că prin urmare nici astăzi nu are dreptul de a renunţa.

Mihai Eminescu

Deşi Eminescu, ne încredinţa amicul Slavici, „privea toate lucrurile din punctul de vedere al omului care nu moare niciodată”, cu elan vizionar, de copleşitoare vitalitate intelectuală, îmbrăţişând durata lungă, negreşit că poetul-publicist se cheltuia agitatoric şi în imediat, asaltat de problemele prezentului. Or, dincolo de numitorul comun al existenţei romantice (desluşind o biografie-stas), lumea „de acasă” oferea o istorie particulară; ca întruchipare pilduitoare a românismului, cutreierat de un ethos înalt şi conectat frământatului timp românesc şi problemelor obşteşti, Eminescu a înţeles că e sortit să poarte „crucea unei misiuni”. Încât prin scrisul său, interesat de destinul neamului, cerceta pasional şi acribios geografia noastră etnică, definită memorabil ca „o insulă mereu roasă pe margini”.

Evident, problematica basarabeană nu îi era străină şi nu putea fi ignorată. Văzând în liderul liberal I. C. Brătianu un „agent al panslavismului”, Eminescu îl va socoti vinovat de pierderea Basarabiei şi va condamna vehement gestul trădător, îngăduind anexarea provinciei de către imperiul ţarist. Cum se apropia Congresul de la Berlin, angajatului „Timpul”-ui i s-a oferit, subit, o „vacanţă oltenească”, la moşia lui N. Mandrea de la Floreşti, sub pretextul traducerii unui prim volum din Tratatul lui Eudoxiu de Hurmuzachi (Fragmente zur Geschichte der Rumänen). Îndepărtat din redacţie (mai-iunie 1878), Eminescu a fost, pe moment, „potolit”. Dar studiul său Basarabia este un veritabil „memoriu politic” şi chestiunea a fost, sperăm, definitiv lămurită de D. Vatamaniuc, venerabilul editor evidenţiind adevărul politic al întâmplării. Conectat momentelor de tensiune diplomatică, Eminescu-gazetarul a ieşit mereu la rampă, nepregetând a sluji şi apăra fiinţa naţională. Fiindcă acest nume (Basarabia) „singur este o istorie întreagă”, scria poetul, retrocedarea provinciei fiind „o chestiune de existenţă pentru poporul român”. D. Vatamaniuc, oferind în Basarabia, pământ românesc un avizat comentariu al contextului, indicând acribios bibliografia izvoarelor, observa că studiul eminescian n-a avut, curios, ecou internaţional; nici măcar ziarul „Le Nord” n-a reacţionat. Totuşi acest amplu excurs istoric reprezintă un adevărat „testament”; iar publicistica eminesciană, uluitoare prin diversitate şi profunditate, confirmă spusele lui Călinescu, „divinul critic” notând că ea este „trainică literar tot atât cât poeziile”.

Basarabia, provincie ruptă din pământul românesc, a fost şi a rămas un subiect litigios şi un obiect de transfer în relaţiile cu marea vecină din Răsărit, în pofida unor momente de acalmie politică şi diplomatică. Chestiunea basarabeană devenise o problemă internaţională încă în veacul lui Eminescu şi pana poetului, cerând „mai mult simţ istoric”, n-a ostenit să denunţe raptul. Ea, îngropată sub pecetea unor tratate, mereu încălcate, fără a depăşi valoarea unor „terfeloage de hârtii” (cum scria marele poet), a constituit o preocupare statornică pentru gazetarul de la „Timpul”. Publicistul, angajat cu întreaga-i fiinţă să exprime „durerea românilor din toate ţările româneşti” (S. Mehedinţi), a făcut din editorialele sale o profesiune de credinţă şi a mutat discuţia din cancelariile diplomatice pe terenul realităţilor istorice. Fiindcă Europa de atunci (ca şi cea de azi) era neştiutoare. Or, pentru Eminescu, Basarabia însemna un nume care „ţipă sub condeiele ruseşti” şi protestul său, vehement şi argumentat, culminând în studiul Basarabia, a trezit îngrijorare chiar printre cei care diriguiau ziarul, considerând că inflamatul gazetar transformase „Timpul” într-un „organ personal al antipatiilor sale” (cf. I. A. Cantacuzino). De unde şi „exilul” oltenesc pe moşia lui N. Mandrea şi chiar ipoteza „sacrificării” sale. Dar nu vom stărui aici asupra culiselor, tentante şi tenebroase.

Cum la 1812, prin „actul oficial de cesiune”, provincia a fost dobândită de Rusia de la Poarta otomană (ignorându-se proprietarul legitim, adică Moldova), într-o schiţă a pomenitului studiu, găzduită în „Timpul” (1 martie 1878), cererea Rusiei va fi taxată drept „strigătoare la cer”. Dar marele vecin, aţâţat de pofte anexioniste, îşi pornise opera „emancipatoare”. Încât poetul, ironizând problema onoarei imperiale şi pretextul graniţelor naturale, convocate zgomotos ca argumente forte ale diplomaţiei ţariste, făcea constatarea amară că pentru unii, ignorând cu nonşalanţă Istoria, „Dumnezeu a făcut lumea la 1812”! Acest „petec de pământ”, avertiza poetul, nu are niciun echivalent; el este tăria noastră şi ni se cuvine! Cu „documentele în mână”, într-o argumentare strânsă şi cu o explicabilă înverşunare polemică, Eminescu invocă inflexibil dreptul nostru istoric. Argumentele morale, constată el, sunt de partea noastră. Basarabia, patria istorică, „e bucată din patria noastră străveche”; acest pământ „cucerit cu plugul” înseamnă chiar „misiunea noastră istorică”.

Dacă aşa stau lucrurile, singurul viitor legitim nu poate fi decât revenirea la patria-mamă. Această veche aspiraţie jugulată e, din păcate, departe de a se împlini. După „fatalul tratat de alianţă” de la Luţk (1711), când „nefericitul” D. Cantemir „nu s-a lăsat de moscali”, Basarabia – spuneam – a devenit obiect de transfer, obligată la o ciudată navetă istorică. Ce folos că un Mihail Bruhis, cel care părăsea în 1974 U.R.S.S.-ul, afirma neted că adevărul istoric este de partea României (vezi: Republica Moldova: Quo vadis?, Editura Papyrus, 1999, Tel Aviv)? Ce folos că suferinţa provinciei înstrăinate, beneficiind acum de o independenţă considerată de unii „năstruşnică”, e însoţită de o politică duplicitară, adâncind conştiinţa schizoidă? Republica Moldova fiinţează între două lumi, nota un analist: pe de o parte, îmbrăţişarea C.S.I.-ului „matern” (zicea Constantin Tănase), pe de altă parte, râvnita integrare europeană, hrănind iluzia că ar fi „luată în calcul”, într-o amânare sine die. Erupţiile moldovenismului au alterat conştiinţa naţională şi ne-au aruncat îndărăt în tunelul istoriei, într-o fază preunionistă, temporizând (nu doar din pricini interne) împlinirea unui ideal după care tânjim.

Campania eminesciană, întinsă pe mai mulţi ani, punea în evidenţă dreptul nostru de a fiinţa în graniţele naturale. El devenea un deranjant adevăr politic, sublinia cu temei D. Vatamaniuc. Duelul neîmblânzitului gazetar de la „Timpul” cu presa panslavistă, îndeosebi „Le Nord” şi „Viedomosti”, a îngrijorat până şi opoziţia conservatoare. Îndepărtat, „scos din joc”, trimis la Floreşti pentru a traduce din E. de Hurmuzachi, poetul a continuat a clama cu aceeaşi vigoare dreptul nostru istoric, nedreptatea ştirbirii fruntariilor, sperând neostoit că „bucata noastră de Basarabie” va reveni cândva la matcă. Fiindcă „a rosti numele Basarabia e una cu a protesta contra dominaţiunii ruseşti”, scria inclementul polemist. Iar frazele sale, vădind meşteşug retoric şi cheltuind chiar, din belşug, rafale sarcastice, aparţin unui ins avizat, a cărui pledoarie – prin acumulare savantă de probe şi ispita teatralizării demersului – ne permit să vorbim de o „profesionalizare a elocinţei” (Monica Spiridon).

Dar Eminescu deranjează şi azi, poate mai abitir, mai ales prin proza publicistică. Febra revizuirilor care bântuie prin cultura noastră nu-l putea ocoli pe scriitorul paradigmatic (Marin Mincu). Acelaşi critic se pronunţa ferm: rostul adevărat al revizuirilor este cel de a întări valoarea marilor scriitori. Nu e vorba însă de a-i scuti de ghilotina judecăţilor critice. Fanfaronada revizionistă, în aşteptarea „seismului mântuitor” (Gh. Grigurcu), încurajează, adeseori, o furie demolatoare, iscată de îndârjiri viscerale. Probabil că orice act detractor, cum se spune îndeobşte, ascunde o pizmă necenzurată; de unde graba unora de a propune gesturi iconoclaste, mistificări diletantiste, valorizări politice sau chiar tonul golănesc în lupta cu statuile. Evident că Eminescu, devenit – zic unii – o obsesie maladivă sau un mit obosit, nu putea fi sustras discuţiei. Uzanţele festiviste, şirul de elogii previzibile, „tonele de exegeză” (îndepărtându-ne, practic, de operă) cereau o relansare a interesului fără a suspecta orice aluzie critică drept blasfemie. Cei care se opintesc a cerceta cazul Eminescu ar trebui să abandoneze fie cultul primitiv, fie negativismul pueril, insolent, căzând în ceea ce M. Cimpoi numea, îndreptăţit, caragializarea receptării. Sub tirania clişeelor, provocând saţietate, transportând în contemporaneitate un Eminescu idolatrizat dar necitit, izbucneşte contagios, atras de voluptatea autoflagelării, atât de virilă la noi, mitul demitizării, spulberând legenda. Un aer proaspăt în exegeza eminesciană, revigorând-o, e oricând de dorit. Ea, pe de o parte, nu se împacă – se ştie – cu paralizia spiritului critic; dar, la cealaltă extremă, nici cu ispita zeflemelei. Şi, negreşit, nici cu „intelectualizarea profanării”, tendinţă în ascensiune, cum remarca George Anca, sau, şi mai grav, cu „renunţarea complice la problematica eminesciană”. Nu trebuie uitat că pe şantierul eminescologiei „Eminescu se naşte din Eminescu” (D. Vatamaniuc) şi gazetarul n-a folosit cerneală duplicitară.

Aşa fiind, recuperarea lui Eminescu ca proces neîncheiat (şi, practic, de neistovit) a cunoscut, repetat, fenomenul confiscării, transformând creaţia marelui poet – prin ajustări ideologice – într-o anexă propagandistică. Dacă acest corset ideologic sufoca opera, în Basarabia Eminescu a făcut posibilă „regăsirea ontologică” (Mihai Cimpoi). O cultură nouă, aşezată sub flamura triumfală a moldovenismului sovietic, a găsit, în replică, certitudinea identităţii tocmai în eminescianism. Recuperarea lui Eminescu, începută anevoios în 1954, a suportat numeroase şi inevitabile răstălmăciri (cazul A. Lupan, 1971). Dar pentru spaţiul basarabean eminescianismul a însemnat chiar românismul salvator. Acolo, traiectoria poetului, asigurând revitalizarea conştiinţei de sine (a unui neam), întemeiată pe credinţă şi limbă, obligă la o cercetare contextuală. Moldovenii din Est, scrie M. Cimpoi, s-au salvat prin Eminescu. Exponenţialitatea eminesciană a animat o cultură luptătoare. Reacţia de mitizare nu e doar explicabilă (chestionând contextul), ci şi justificată. Era nevoie pentru a rezista de un trecut poetizat şi de prezenţa unor figuri emblematice, tutelare: Eminescu şi Ştefan cel Mare. Eminescu a devenit „un hotar al conştiinţei” (Ion Druţă, 1970) şi, acceptându-i-se statutul de poet naţional, a fost garantul renaşterii culturale, zăgăzuită atâta vreme. Rolul lui de „biblie lucrătoare” (cum splendid scria M. Cimpoi) a îngăduit relansarea românismului cultural. Cruciada românismului, în acei ani de un „optimism nebun” (Th. Codreanu), s-a purtat sub flamură eminesciană. Lupta publicistică s-a hrănit din verbul eminescian.

Cu atât mai curios ni se pare sfatul (oferit într-un editorial al „României literare”, de N. Manolescu) de a reţine pentru uzul posterităţii „numai poezia”. Dreptul de a fi numai poet cenzurează nepermis un continent mirabil, aneantizând proza şi, îndeosebi, proza politică (gazetăria). Recomandarea nu e nouă. Să fie vorba de o frigiditate estetică (cum insinuează unii) sau de „rudimente de gândire politică” (Cr. Preda) ale unui romantic întârziat, venit dintr-o cultură minoră? Şi care, iată, legându-şi gloria de un destin vitreg în timpul vieţii şi roditor în posteritate, pendulează între convenţionalitatea elogiilor revărsate nemilos şi etichetele infamante, oferite nu mai puţin generos, trecându-i-se sub obroc o publicistică „mediocră”. Adevărul e că Poetul rămâne o prezenţă stânjenitoare şi, trebuie să recunoaştem, fără efecte concrete în istoria şi destinul nostru. Ideea Eminescu n-a avut, într-un secol caragialean, şi o funcţie modelatoare, pe măsura declarativismului sforăitor. Am fost în atâtea rânduri gata să ne despărţim de genialul poet numai pentru a nu supăra pe unii sau pe alţii, dovedind o obedienţă condamnabilă. Inflexibil, Eminescu este atipic şi incomodează. Înlăturarea lui prin acea „dublă sacrificare” (v. Theodor Codreanu, în volumul apărut la Braşov, Editura Serafimus, 1991, care produce – zicea D. Vatamaniuc – „argumente plauzibile”) pare, şi din punctul nostru de vedere, credibilă.

Literatura Basarabiei a stat, aşadar, din fericire, chiar în faza latenţelor, sub semnul lui Eminescu. Într-un context doctrinizat, deviind istoria neamului de la cursu-i firesc, ea s-a regăsit spectaculos după ce, ani în şir, şi-a tăinuit vlaga (M. Cimpoi) tocmai prin modelare arhetipală. Baladismul e un dat organic, scria acelaşi critic în Istoria sa („deschisă”). În pofida unor altoiuri, influenţe şi oscilaţii (v. „moşionologia”, cinematografierea epicului ş.a.), tot pasta arhaică şi limba cronicărească, în pofida grimaselor unor esteţi de ultimă oră, au salvat disputa dintre organicism şi eclectism, întreţinând, de fapt, o „confuzie diabolică” (aprecia criticul de la Chişinău). După ce a vehiculat ca simboluri centrale „lampa lui Ilici” sau „plugul”, îngrăşând, apoi, cu maculatura epocii, cimitirele literare, această literatură, sigilată de conformismul etnic (nota, cândva, E. Lovinescu), s-a reîntors, salvator, la naţionalismul istoric frecventând, cu frăgezimi aurorale, misticismul ţărănesc, pe filieră eminesciană. Că nu mai poate întârzia acolo, e altă chestiune. Dar pentru a rezista antiromânismului nu exista – atunci – altă cale.

Vitregia istoriei nu e o vorbă a „ficţionarilor” sau o invenţie a boemei. Să ne amintim şi de cuvintele lui Eliade care invoca aceeaşi vitregie pentru a înţelege destinul culturii româneşti. Replierea în mioritism şi defensivitate, chiar blamabilă, a îngăduit o înmugurire tainică. Reacţia stăpânilor, în acei ani duri, nu era doar anticulturală, ci violent antiromânească. Efectele propagandei, duse cu perfidie şi tenacitate, invocând bariera „moldovenismului”, se simt încă. Iată de ce, privind retrospectiv, M. Cimpoi vorbeşte despre o literatură a exilului; e drept, un exil interior. Basarabia a conservat, incredibil, un „românism în stare pură” (V. Horia), lăsând să circule subteran sevele autohtonismului. Povara destinului, „teroarea istoriei” au marcat, indiscutabil, imaginarul colectiv, dar au şi estompat, prin sovietizare totală şi control ideologic sever, conştiinţa înstrăinării, condiţia desţărării. Deşi par incompatibile, sentimentalismul de fond, secretând un iz romanţios-dulceag, şi eroismul rezistenţei au conlucrat în vederea integrării, redescoperind placenta: „mediul geopsihic matern”.

O problemă deschisă rămâne însă cea a valorizării. După ce a traversat infernul proletcultist şi a plătit tribut maniheismului de clasă, după ce a răspuns directivelor unionale şi republicane, trâmbiţând un optimism de comandă, renaşterea literară a Basarabiei va suporta tratamentul dur al selecţiei. Filtrul critic e nemilos. Dar el nu poate uita de grija contextualizării. Răspunzând – pe de o parte – imperativelor oficiale, literatura „moldovenească” s-a refugiat în tradiţionalismul programatic (ruralism, regionalism, conservatorism, polemism esopic) dovedindu-se – constată M. Cimpoi – o literatură „rizomică”, închisă în sine şi asigurând, printr-o serie fatală de compromisuri, supravieţuirea esteticului prin etnic şi cultural.

Mişcarea poeziei a urmat acelaşi grafic. Odată cu redeşteptarea naţională, politizarea liricii s-a înscris vectorului românismului. Era entuziasmului, împingând, sub presiunea istoriei, lirismul din zona intimismului înspre poezia agitatorică, s-a contaminat de neopaşoptism. Deşi eticheta e folosită azi depreciativ, se cuvine să reamintim că un poet în Basarabia era obligat „să fie un poet el cetăţii”. Iar ataşamentul faţă de tradiţie, alimentat de un conservatorism funciar, răspundea unui instinct de conservare. „Omul hotarelor” (S. Comoroşan), trăitor „la margini”, ne descoperă o altă lume. Şi homo cristianus (A. Mateevici), cu pusee de misticism, şi sufletul preontologic (M. Cimpoi) acuză senzaţia de neîmplinire. Aflaţi la margine, între două lumi, oamenii locului visează Centrul. El putea fi ispita slavă, observa M. Vulcănescu, atent la nota mistică, dar, mai degrabă, tropismul românesc, provincia oferind – după spusele lui G. Ibrăileanu – un „maximum de românism”. Disputa continuă. Departe de a fi un spaţiu mioritic, Basarabia ca lume deschisă, topind atâtea influenţe, a fost condamnată – din punctul de vedere al românităţii – la un prelungit exil interior.

Este de înţeles de ce, îndeptăţit, vorbim de o cultură „de rezistenţă” şi de miracolul basarabean. Deşi marcată de conştiinţa periferiei, spiritualitatea românească de aici s-a salvat prin centralitatea lui Eminescu. Sunt voci care deplâng acest establishment eminescian, considerând chiar – printr-o paralelă hilară – că mitul poetului a atins dimensiunile groteşti ale cultului ceauşist. Sau, dimpotrivă, acceptând că acest caz este o iscodire a politicului (cum pare a crede E. Lungu); n-am avea de cine-l apăra pe Eminescu, fiindcă „nu există demolatori”. Retrăgându-i competenţa universală şi infaibilitatea, el ar trebui repus în rândurile scriitorilor.

Evident. Doar că pentru o literatură subterană, poetocentrică, acuzând îndepărtarea de ţară sub bruiajul ideologic şi căutând vocaţia eticului sub pecetea înstrăinării, a infuziei elementului slav, Eminescu a fost chiar simbolul rezistenţei. Cu mult mai mult, aşadar, decât un nume de scriitor. Sub tăvălugul ideologic al moldovenismului sovietizant, mitizarea a fost reţeta salvatoare. Prin tradiţia fertilizantă pe care a vegheat-o, Poetul a făcut posibilă „regăsirea ontologică” (M. Cimpoi). Tradiţia, în acest caz, departe de a exercita o tutelă castratoare sau o „fraudare a percepţiei” (cum se rostesc voci alarmate), a îngăduit cruciada românismului. Am putea descoperi, din unghiul esteticii generaţioniste, o ciudată fluctuaţie a recepţiei, dincolo de avalanşa clişeelor didactice sau a jeturilor festiviste, paralizând spiritul critic. Observând că specificul naţional nu este „încremenit”, Em. Bucov descoperea „unele greşeli” şi pomenea de „hărdăul eminescian”. În câteva „notiţe” despre specificul naţional, V. Coroban (v. „Nistrul”, nr. 2/1959, p. 117-126), după ce glorifica „înflorirea de azi” a literaturii sovietice moldoveneşti sub influenţa literaturii popoarelor sovietice şi nota că izolaţionismul ar fi moartea culturii, preciza sec că literatura moldovenească s-a dezvoltat „în legătură nemijlocită” cu cea română. A urmat o dură campanie de presă, inclusiv critici aspre pe linie de partid, V. Coroban fiind nevoit să extragă de aici „învăţăminte adânci” (v. „Cultura Moldovei”, 3 martie 1960, p. 2) şi să-şi toarne cenuşă în cap. Să reamintim însă că „recidivistul” (cum îl taxa într-un editorial „Moldova socialistă” din 13 martie 1960), bucurându-se de tristul renume de „oracol fals” şi acuzat de revizionism, pus la zid pentru „tratările greşite”, atingea „culmea profanaţiei”, ponegrindu-l pe Gorki ori negând influenţa unor scriitori ruşi asupra lui Eminescu. Ca să nu mai pomenim de articolul O prefaţă agramată (v. „Nistrul”, nr. 8/1959, p. 137-139) în care, comentând textul lui A.T. Borşci, V. Coroban denunţa erorile acestuia când vorbea de „nefasta influenţă apuseană” ori „dezmăţul antirus”. Interesantă ar fi şi incursiunea în spaţiul interbelic, veritabil „continent necunoscut” (Alex. Burlacu). Una peste alta, o polarizare a reacţiilor, chiar dacă disproporţionată, e deîndată izbitoare. Tras în formulele desuete ale patriotismului melodramatic, cultul pentru Eminescu a stârnit mânia contestatarilor. Frenezia demolatoare a mers până într-acolo încât ziarul cernăuţean „Ceas” îl numea un „geniu rău”. Să adăugăm că lui Eminescu i se refuză un monument la Cernăuţi, pentru că poetul „ar fi ucrainean şi nu merită”, opera sa fiind o „mediocră probă şcolărească” (cf. „Ceas”, nr. 39/17 septembrie 1999). În plus, prin tot ce a scris s-a străduit „să repună jugul românesc pe grumazul ţinutului”. Hulit de vecini, poetul e atacat şi acasă, începând cu acel faimos canonic Grama care, la 1891, credea că Eminescu n-a fost „nice barem poet”. Detractorii se iţesc în momentele tulburi şi fără să credem că antieminescianismul ar fi o linie exegetică în cultura noastră, beneficiind de continuitate, trebuie să observăm – sub presiunea faptelor – o îndesire a atacurilor în vremea din urmă. Om al altui veac, poetul ne-ar împiedica – cred unii – în cursa pentru integrare, lăsându-ne la porţile Europei.

Evident că exegeza trebuie să renunţe la tiparele obosite, primenindu-se. După cum nu poate agrea nici demagogia patriotardă, sub poleială encomiastică, risipită de aşa-zişii „apărători”. Sărbătorit „în exces” (Vitalie Ciobanu, vezi „Flux”, 21 ianuarie 2000: Ce facem din Eminescu?), el devine un poet festiv şi, vai, necunoscut! Elanul idolatru nu face casă bună cu spiritul critic, vital pentru metabolismul unei culturi. „Lustruindu-se” (cum zicea chiar poetul), panglicarii şi mititeii, fie ei adulatori sau denigratori, se îndepărtează tocmai de exigenţele eminesciene. Or, posteritatea lui Eminescu este o continuă provocare. Poetul trebuie să ni se dezvăluie de sub crusta encomioanelor; el trebuie, aşadar, citit şi nu fosilizat sau deformat. Cu Eminescu, Basarabia s-a întors acasă. Mircea Eliade, într-un Cuvânt înainte (Paris, septembrie 1949), scria: „El ne-a luminat înţelesul şi bucuria nenorocului de a fi român”. Din „copacul Eminescu” (cum a zis Blaga) apar mlădiţele altor generaţii. Nu e vorba aici de „prizonieratul mental” deplâns de unii analişti. Bineînţeles, un citat din Eminescu nu rezolvă problemele noastre. Dar măcar să luăm aminte la acuitatea şi actualitatea unor observaţii, recunoscând – alături de Noica – eminescianismul ca măsură a fiinţei româneşti. Ca idealitate, mai exact, sperând că nu ne vom mai adăposti sub zisa costiniană a omului „subt vremi”. Chiar dacă luptele politice nu se vor domoli, chiar dacă – întreţinut şi aţâţat de carenţele informaţionale – curentul moldovenesc încă va dăinui, opunându-se zgomotos românismului, revigorarea culturii naţionale este un proces în marş. Dar triumfalismul nu e sănătos şi, în această interminabilă „tranziţie fără Moise”, (D. Sandu), Eminescu va fi chemat, într-adevăr, „să ne judece…”. El, în întregia sa, rămâne, singur, un prilej de înmândrire (P. Creaţia), legitimându-ne şi răscumpărându-ne. În rest, vorba poetului: „Istoria cugetă, deşi încet, însă sigur şi just”.

Nădăjduim că istoria ne va da dreptate. Dar ea trebuie ajutată. Bine ar fi ca, urmându-l, să ne recunoaştem în modelul eminescian. Din păcate, România ca ţară dilematică, fără aderenţă la tendinţa eminesciană, întârzie să facă din Eminescu un „mit lucrător”. Ar fi păcat să ne trecem vremea visând să fim, dovedind o „idolatrie machiavelică” (C. Tănase), cu izbucniri ciclice de „nevroză patriotardă”, fără a ne activa. Prezenţa lui Eminescu în cultura română obligă. El ne invită, ca o somaţie istorică, să uităm umilinţa şi ploconirea pentru a ne rosti în deplinătate fiinţa naţională. Iar Basarabia, scria – parcă testamentar – netranzacţionarul gazetar, ni se cuvine fiind chiar „misia noastră istorică”. Ea ar trebui pregătită. Şi veritabilul liant rămâne cultura. Altminteri, avertiza tot Eminescu, „unirea politică e o nebunie”. Or, Eminescu reprezintă avangarda românismului cultural. Cu el alături, suntem îndreptăţiţi să credem că Unirea e pe aproape. Mai ales că genialul poet avea oroare de civilizaţia vorbelor.

Eminescu, concretizând conceptul globalizant al fiinţei naţionale, se exprimă ca românitate fundamentală, lucrând în specific (v. Aureliu Goci, În Europa fără Eminescu?, Postfaţă la vol. M. Eminescu, Poezii, Editura Gramar, Bucureşti, 1996. Antologie, prefaţă, postfaţă şi tabel cronologic de A.G.). Şi, pe bună dreptate, criticul se întreabă frisonat: putem intra în Europa fără Eminescu? Cel care a fost o summa a structurilor de rezistenţă a devenit acum un obstacol, un nume repudiabil? Prea obişnuiţi cu ratarea marilor ocazii ale istoriei, s-ar putea să-l acuzăm pentru neputinţele noastre tot pe marele poet. Şi dacă, obsesiv-deziderativ, invocăm integrarea europeană (făcând mai degrabă o risipă de vorbe), nu înţelegem pudoarea în a „ataca” chestiunea reintegrării. Cele două tendinţe nu se exclud, nu sunt şi nu pot fi în conflict. Şi doar aşa vom împlini porunca peste veacuri a spiritului nostru tutelar. Regăsirea naţională a românilor basarabeni a fost posibilă prin Eminescu.

Sub faldurile latinităţii orientale, făcând din Eminescu, spuneam, o „Biblie lucrătoare”, cruciada românismului a cunoscut un exploziv moment de efervescenţă naţională (1988-1989), încununată cu declararea independenţei (27 august 1991) şi legiferarea limbii române ca limbă de stat. Din păcate, marile victorii au fost compromise rapid prin paseism literar şi versatilitate politică (vezi Vitalie Ciobanu, Anatomia unui faliment geopolitic). Mersul „şontâcăit”, destinul „fără adresă” al Basarabiei se explică şi prin „inadecvarea la realitate” a intelectualităţii, scria acuzator V. Gârneţ (vezi Intelectualul ca diversiune. Fragmente tragicomice de inadecvare la realitate). Vinovăţia elitelor intelectuale e reală. Dar, în acelaşi timp, nu putem ignora sau minimaliza aportul scriitorimii în bătălia pentru limbă, istorie şi neam, vârful de lance fiind, desigur, Grigore Vieru. Cel care l-a descoperit întâmplător şi abia la facultate pe Eminescu, citindu-l „prin crăpătura băncii”; cel care, aflat în Ţară, citea tăbliţele interdictive din parcuri „ca nişte poeme frumoase”; cel care, de fapt, descoperise Ţara prin Eminescu şi venerând „lacrima limbii noastre” a risipit versuri memorabile Pentru Ea (adică „limba mamei”).

Apărând, la temperatura fanatismului, interesele neamului, acel „băiet cu talent” (cf. Iacob Negruzzi) şi-a dorit să spună adevărul întreg. Sub pana lui s-a coagulat doctrina politică naţională, făcând o „cestiune de căpetenie” din norma de dezvoltare a ţării. Firesc, mare cititor al presei, Eminescu a intrat în vâltoarea polemicilor, atras – nota un vechi editor – de „mirajul luptei în câmpul ziaristicei”. Cu simţ istoric treaz, elogiind vechimea dar şi putinţa unei dezvoltări normale, blamând – cu virulenţă pamfletară – influenţele bolnăvicioase, cu speranţă de îndreptare totuşi, pregătind marele viitor, gazetarul Eminescu a fost un „pesimist activ”. Speranţa nu trebuie nici azi îngropată. Bătălia pentru Basarabia continuă…

Bibliografie

1. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Eminescu – Viaţa (vol. 1), ediţie îngrijită de Dumitru Irimia; Cuvânt înainte de Dan Hăulică, Editura Nicodim Caligraful, Mănăstirea Putna, 2009.

2. Ioana Em. Petrescu, Eminescu – poet tragic, Editura Junimea, Iaşi, 1994.

3. Monica Spiridon, Mihai Eminescu. O anatomie a elocvenţei, Editura Minerva, Bucureşti, 1994.

4. Monica Spiridon, Eminescu – proza jurnalistică, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2003.

5. Ruxandra Cesereanu, Ultraconservatorul agresiv şi profetul mânios. Eminescu la Timpul, în Imaginarul violent al românilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003.

6. Vasile Ilinca, Stilul publicistic eminescian, Editura Universităţii Suceava, 2004; cu o prefaţă de Al. Andriescu.

7. D. Vatamaniuc, Publicistica lui Eminescu (1877-1883, 1888-1889), Editura Minerva, Bucureşti, 1996.

8. Mihai Eminescu, Basarabia – pământ românesc, samavolnic răpit, Antologie, prefaţă şi note de D. Vatamaniuc, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 1997.

9. M. Eminescu, Opera politică, vol. I (1870-1879), ediţie îngrijită de prof. I. Creţu, Cugetarea – Georgescu Delafras, f.a.

10. Adrian Dinu Rachieru, Bătălia pentru Basarabia, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Augusta, Timişoara, 2002.

articol dupa Adrian Dinu Rachieru

sursa: Revista Limba Română, Chisinău

Raport: TEROAREA COMUNISTA IN BASARABIA SI TRANSNISTRIA (I)

2010-11-01T02:37:00.000-07:00

1. Represiunile politice din RASSM în anii 1937-1938.

Literatura de specialitate a abordat în câteva rânduri tematica represiunilor politice din anii 1937-1938 în RASSM. Dar pentru că, până nu demult, accesul la documentele secrete din Republica Moldova a fost inaccesibil, nu se ştie exact cum a decurs procesul de „judecare” şi condamnare a persoanelor arestate, de executare a sentinţelor, care a fost amploarea represiunilor etc. Anume aceste subiecte se vor afla în atenţia noastră în rândurile ce urmează.

„Duşmanii poporului” din RASSM - oameni nevinovaţi dar trecuţi în această categorie doar pentru că nu insuflau încredere „puterii sovietice” -, arestaţi în anii 1937-1938, au fost judecaţi de „troika specială” („osobaia troika”) – o instituţie sovietică extrajudiciară, constituită, de regulă, la nivel regional şi republican. Un rol aparte în declanşarea represiunilor în masă din 1937-1938 şi la constituirea „troicilor speciale” i-a revenit Plenarei CC a PC(b) din toată Uniunea, care s-a desfăşurat în perioada 23 februarie - 5 martie 1937. La acest for, I. Stalin a prezentat raportul „Cu privire la deficienţele lucrului de partid şi a acţiunilor de lichidare a troţkiştilor şi a altor ipocriţi” şi a cerut să fie identificaţi şi anihilaţi „diversioniştii”, „agenţii troţkişti”, „rămăşiţele claselor exploatatoare” şi, în general, toate tipurile de „duşmani ai poporului”, făcând referinţă şi la consecinţele „încercuirii capitaliste”. În paralel, a fost convocată şi Plenara CC al PC(b) din toată Uniunea din 3 martie 1937. Conform rezoluţiilor adoptate în baza raportului comisarului poporului al afacerilor interne al URSS, N. Ejov, „Lecţiile sabotajului, diversiunilor şi spionajului efectuat de agenţii japono-germano-troţkişti”, organele NKVD-ului au primit împuterniciri nelimitate în activitatea de lichidare a „agenţilor fascişti” şi „troţkişti”. La 2 iulie 1937 a fost adoptată Hotărârea Biroului Politic al CC al PC(b) din toată Uniunea „Cu privire la elementele antisovietice”, în conformitate cu care organelor de partid şi NKVD-ului local şi central li s-a cerut să înregistreze pe „toţi culacii şi criminalii” reîntorşi la baştină din închisori şi lagăre, iar cei mai periculoşi să fie arestaţi şi împuşcaţi prin intermediul „troicilor”. Persoanele mai puţin active, dar totuşi periculoase pentru regimul comunist, trebuiau să fie deportate. În cele din urmă, la 30 iulie 1937, N. Ejov a semnat ordinul de tristă amintire, nr. 00447, aprobat la 31 iulie de Biroul Politic al CC al PC(b) din URSS, „Cu privire la operaţiunea de reprimare a foştilor culaci, a infractorilor şi a altor elemente antisovietice”, care stabilea „ordinea, termenii, proporţiile represiunilor, componenţa troicilor regionale şi republicane”. De obicei, aceste „troici speciale” erau compuse dintr-un preşedinte – şeful local al Comisariatului Poporului al Afacerilor Interne (NKVD) şi din doi membri – primul secretar al comitetului regional sau republican de partid, procurorul regional sau republican. „Troicile” aveau împuterniciri nelimitate şi nu erau controlate de nimeni. De fapt, după cum reiese din ordinul 00447, ele trebuiau să se descotorosească rapid şi definitiv de toţi „duşmanii poporului” şi de toate „elementele antisovietice”, „criminale”. Victimele erau împărţite în două categorii: în prima intrau cei care trebuiau împuşcaţi imediat, în a doua – cei care trebuiau întemniţaţi sau internaţi în GULAG-uri. Pentru fiecare republică şi regiune din URSS erau stabilite „cote”, atât pentru cei care urmau să fie împuşcaţi, cât şi pentru cei ce urmau să fie internaţi în lagăre.

Constituirea, în 1937, a „troicilor speciale” a reprezentat o continuare şi o „dezvoltare” a activităţii diferitelor tipuri de „troici”, organizate în URSS încă din anul 1929 (prima „troikă” din cadrul organizaţiilor de partid bolşevice a fost formată în anul 1918) – „troika operaţională”, „troika judiciară”, „troika extraordinară”. În RASSM, „troicile” au început să activeze, probabil, din 1930, atunci când s-au operat primele deportări ale familiilor „culacilor”. Prin hotărârea Biroului Comitetului Moldovenesc Regional de Partid al PC(b) din Ucraina din 15 noiembrie 1933 „Cu privire la apropiatele deportări ale familiilor culăceşti”, în RASSM au fost formate „troici raionale” care aveau sarcina de a selecta familiile de culaci, care trebuiau deportate. Drept urmare a Hotărârii Biroului Politic al CC al PC(b) din toată Rusia din 17 noiembrie 1938 (nr. P 65/116), toate tipurile de „troici”, inclusiv cele speciale, au fost desfiinţate, iar dosarele acestor instituţii au fost transmise judecătoriilor sau Consiliului Special („Osoboie soveşcianie”) al NKVD din URSS.

În anii 1937-1938, perioada de vârf a „marii terori”, în URSS au fost arestaţi, fiind învinuiţi de comiterea „crimelor politice”, 1.575.259 de oameni. Dintre aceştia, 1.344.923 au fost condamnaţi: 681.692 – la moarte prin împuşcare, iar 663.231 – la închisoare sau internare în GULAG-uri. În perioada de activitate a „troicilor speciale” (august 1937 - noiembrie 1938), constituite în baza ordinului nr. 00447, în URSS au fost executate circa 386.798 de persoane, iar 389.070 au fost internate în lagăre de detenţie. Conform calculelor efectuate de S. A. Cropaciov, numărul total al celor supuşi represiunilor în baza ordinului nr. 00447 a fost de şase ori mai mare decât „cotele” planificate iniţial de la centru, iar al celor împuşcaţi – de opt ori. Suplimentarea numărului celor supuşi represiunilor se producea la iniţiativa conducătorilor locali ai NKVD, dar ei erau încurajaţi, în acest sens, de conducerea de la Moscova, care aproba prompt propunerile acestora de majorare a „cotelor”. De regulă, documentele care sancţionau amplificarea represiunilor erau semnate de N. Ejov şi erau coordonate cu Stalin.

Debutul activităţii „troicii speciale” din RASSM s-a produs la 10 august 1937. Preşedinte al primei şedinţe a „troicii”, după cum se stipulează în procesul-verbal nr. 1, a fost „tov. Rogol”, comisar interimar al afacerilor interne din RASSM, locotenent superior al Direcţiei Securităţii Statului, membri – „tov. Todres”, secretar al comitetului regional de partid din RASSM al PC(b) din Ucraina, „tov. Kolod”, procuror interimar al RASSM, secretar – Pervuhin. „Troika” a examinat dosarul de urmărire penală nr. 38469, intentat de NKVD din RASSM „organizaţiei contrarevoluţionare, fasciste din coloniile germane ale raionului Grigoriopol, RASSM, care a desfăşurat o activitate intensă de luptă împotriva puterii sovietice”. Raportor pe marginea acestui caz a fost „tov. Zaiţev”, şeful secţiei III a Direcţiei Securităţii Statului. Au fost acuzate şi condamnate, în baza învinuirii sus-menţionate, 39 de persoane: 26 – la moarte prin împuşcare, 10 – la 10 ani de detenţie în „lagăre de corecţie prin muncă” (bine cunoscutele GULAG-uri), trei – la opt ani de detenţie în aceleaşi lagăre .

În anii 1937-1938, componenţa „troicii speciale” din RASSM a suportat modificări periodice. Pe parcursul anului 1937, preşedinţi ai acestei instituţii, după schimbarea „tov. Rogol” (a fost preşedinte doar primele două zile – pe data de 10 şi 11 august), au mai fost „tov. Prihodko”, comisar interimar al afacerilor interne din RASSM, căpitan al Direcţiei Securităţii Statului, şi „tov. Rivlin”, comisar interimar al afacerilor interne din RASSM, locotenent superior al Direcţiei Securităţii Statului, iar în anul 1938, în afară de Rivlin, – „tov. Liutîi”, comisar interimar al afacerilor interne din RASSM, locotenent superior al Direcţiei Securităţii Statului, şi „tov. Malîşev”, comisar adjunct al afacerilor interne din RASSM, locotenent superior al Direcţiei Securităţii Statului. După Todres, care a fost membru al “troicii”, doar pe data de 10 şi 11 august 1937, la 26 octombrie 1937 în această funcţie a fost numit Borisov, secretar al comitetului regional de partid din RASSM al PC (b) din Ucraina, care, împreună cu Kolod, procuror interimar al RASSM, şi-a păstrat calitatea de membru până la sfârşitul activităţii „troicii”. Între 11 august 1937 şi 11 martie 1938, secretar al „troicii” a fost Dokuţki, locotenent inferior al Direcţiei Securităţii Statului, înlocuit apoi de Melniciuk, locotenent inferior al Direcţiei Securităţii Statului, urmat, la rândul lui, de Ronis, inspector al secţiei speciale nr. 1 a NKVD din RASSM.

Conform documentelor, „troika specială” din RASSM s-a întrunit în circa 110 „şedinţe judiciare”, reflectate în 110 procese-verbale. Până în prezent au fost depistate şi cercetate 105 asemenea procese-verbale. Cifra totală a celor condamnaţi în perioada 10 august 1937 – noiembrie 1938, calculată în baza acestor date incomplete, este de 4.762 de persoane. Dintre acestea 3.497 (73,4%) au fost împuşcate, 1.252 (26,3%) au fost condamnate la cinci, opt şi, respectiv, zece ani de detenţie în aşa-zisele „lagăre de corecţie”, iar 13 (0,3%) au fost returnate pentru a fi reexaminate.

Acuzaţiile aduse celor împuşcaţi sau condamnaţi la muncă forţată în GULAG-uri reflectă esenţa represivă a doctrinei dezvoltate de Marx, Engels şi Lenin, bazată pe lupta ireconciliabilă dintre clasele şi categoriile „nobiliare” sau „burgheze” şi cele „proletare”, cât şi a politicii curente a instituţiilor de stat din URSS, întemeiată pe aceeaşi doctrină „marxistă” şi „leninistă”. Originea socială „burgheză”, statutul de „culac răsculăcit”, descendenţa din România şi Basarabia, întreţinerea contactelor cu rudele şi cunoscuţii din România sau din alte „ţări capitaliste” au servit drept capete de acuzare, indiferent dacă persoanele respective au săvârşit vreo infracţiune. Noţiunea de „fost culac” era în mod obligatoriu asociată celei de „calomniator”, „sabotor”, „diversionist”, „contrarevoluţionar”, „antisovietic” etc. În pofida formulărilor diferite a acuzaţiilor aduse celor condamnaţi de „troika specială” din RASSM – „defăimarea puterii sovietice” sau a „conducătorilor de partid” (inclusiv, a lui Stalin), „înfăptuirea agitaţiei contrarevoluţionare” sau doar „intenţii contrarevoluţionare”, „răspândirea dispoziţiilor defetiste”, „lăudarea duşmanilor poporului ce fuseseră împuşcaţi”, „rudenia cu cei deportaţi şi răsculăciţi”, „răspândirea ştirilor provocatoare cu privire la începerea războiului şi învingerea în acest război a URSS”, „întreţinerea legăturilor cu cei de peste hotare” etc. –, ele toate, în fond, se asemănau, având drept sursă atitudinea marxistă şi bolşevică faţă de diferenţele de clasă şi ideologice. În realitate, odată pusă în funcţiune, „maşina morţii” din URSS a ucis sau a mutilat vieţile multor oameni care nu aveau nimic în comun nici chiar cu percepţia bolşevică a „duşmanului” de clasă sau ideologic. În general, majoritatea celor căzuţi sub ghilotina bolşevică din considerente politice, indiferent de originea sau categoria socială din care făceau parte, au fost condamnaţi nu pentru crime reale, ci pentru infracţiuni inventate de autorităţile sovietice.

Dată fiind vecinătatea cu România, calificativul de „spion” era atribuit, de obicei, persoanelor originare din România şi Basarabia, dar şi celor provenite din alte ţări. Membrii „troicii” din RASSM îi acuzau, în 1938, pe „contrarevoluţionarii” şi „spionii români” de infracţiunile cele mai stupide, fapt ce denotă caracterul lor formal. Astfel, Teodor Caftan din s. Hlinaia, r-nul Slobozia, condamnat la 10 ani de GULAG, a fost învinuit, printre altele, de „dezorganizarea disciplinei în colhoz”; Petru Schiţenco din localitatea Slobozia, condamnat la împuşcare, – de „transmiterea materialelor... privind starea politică şi economică a colhozurilor”; Hariton Colomiiciuc din s. Jerebkovo, r-nul Ananiev, condamnat la 10 ani de GULAG, pentru „agitaţie împotriva candidaturilor propuse în Sovietul Suprem al RSSU şi RASSM” şi pentru încercarea de a „distruge urna de vot”; Mihail Lapşin din s. Pererâta, r-nul Dubăsari, condamnat la împuşcare pentru „colectarea şi transmiterea informaţiilor... privind dispoziţiile politice ale populaţiei”; Ion Jurja, originar din Basarabia, condamnat la împuşcare pentru „acte de sabotaj şi pentru subminarea programelor de învăţământ de la Institutul Agricol, pentru crearea unor condiţii materiale precare studenţilor” etc.

În paralel cu operaţiunea de lichidare a diverselor elemente „contrarevoluţionare” şi „antisovietice”, iniţiată în baza ordinului nr. 00447 din 30 iulie 1937, conducerea URSS a iniţiat, în august 1937 – noiembrie 1938, şi o serie de operaţiuni naţionale, orientate împotriva cetăţenilor străini şi sovietici din URSS, de diversă origine etnică. Este vorba de nemţi, polonezi, „harbini” (lucrători de la Calea Ferată Chineză de Răsărit, care, după ce aceasta a fost vândută în 1935, au revenit în URSS), români, letoni, estonieni, finlandezi, greci, iranieni, chinezi, bulgari, macedoneni etc.

Comunitatea reprezentanţilor acestor naţiuni era percepută de către conducerea URSS din acea perioadă drept un mediu favorabil pentru activitatea „spionilor şi colaboraţioniştilor”. În opinia lui Stalin, hotarul URSS constituia o „linie neîntreruptă a frontului”, de aceea toţi cei care îl traversau erau consideraţi „duşmani reali sau potenţiali”. Au fost arestaţi, în primul rând, cei care se ocupau de „organizarea relaţiilor externe, a căror ţară istorică reprezenta un pericol pentru URSS”. Potrivit propagandei sovietice, scopul principal al acestor represiuni din 1937-1938, efectuate în baza criteriului apartenenţei naţionale, era distrugerea, în ajunul războiului, a „coloanei a cincea” din URSS, a „bazei de spionaj şi diversiune” a ţărilor din „încercuirea capitalistă”.

Deşi operaţiunile naţionale au fost efectuate conform „liniilor” cu, practic, toate ţările din „încercuirea duşmănoasă”, totuşi, în opinia lui S. A. Cropaciov, nu „naţionalitatea a fost criteriul „infracţionalităţii”, ci locul de naştere sau existenţa oricărui tip de legătură cu acesta”. Naţionalitatea a servit doar „bază pentru suspiciuni”.

Conform documentelor de arhivă, în operaţiunea germană, declanşată încă în luna iulie 1937 la indicaţia lui Stalin, din cele 55.005 persoane condamnate, nemţii au constituit circa 37,7-38,3 mii. Cei mai mulţi oameni au fost condamnaţi în cadrul operaţiunii poloneze. Au fost arestaţi 143.810 oameni, condamnaţi – 139.835, împuşcaţi – 111.093 (79,44%), internaţi în lagăre – 28.742 (20,56%). În operaţiunea „harbină” au fost arestaţi 53.906 „spioni japonezi”. Până la 10 septembrie 1938, au fost examinate 17.851 de dosare ale „spionilor letoni”, 13.944 fiind împuşcaţi. În anii 1937-1938 au fost identificaţi 18.861 de „spioni letoni”.

În total, conform rapoartelor prezentate de NKVD, în operaţiunile declanşate împotriva cetăţenilor străini sau sovietici de diverse naţionalităţi din URSS au fost condamnaţi 335.513 oameni. 247.157 sau 73,66% dintre aceştia au fost împuşcaţi, iar 96.556 sau 26,34% – întemniţaţi sau internaţi în lagăre.

În 1937-1938, în cadrul operaţiunii „culăceşti”, efectuate în baza ordinului nr. 00447, şi al tuturor operaţiunilor naţionale, care au constituit aspecte ale politicii de lichidare a „rezistenţei antisovietice”, au fost arestaţi 1.114.110 oameni, dintre care 1.102.910 au fost condamnaţi. Numărul celor împuşcaţi a constituit 663.955 de persoane, iar al celor ajunşi în închisori şi lagăre – 485.626.

„Operaţiunea română” a început în contextul politic creat de represiunile declanşate împotriva „spionilor polonezi”. Astfel, la 17 august 1937 a fost emisă directiva NKVD privind răspândirea ordinului NKVD nr. 00485 din 11 august 1937, care demara „operaţiunea poloneză”, şi asupra „spionilor români” din RASSM. Conform directivei, trebuiau să fie arestaţi, în primul rând, „dezertorii şi emigranţii din România”.

Ordinul nr. 00485 preconiza crearea unui organ extrajudiciar special – „dvoika” –, constituit din comisarul afacerilor interne al URSS şi din procurorul URSS. În corespondenţa funcţionarilor Comisariatului Poporului al Afacerilor Interne din Kiev cu cei din instituţia respectivă din Tiraspol, „dvoika” era numită „Consiliu Special al NKVD din URSS” („Osoboie Soveşcianie pri NKVD SSSR”). Acest organ, însă, nu trebuie confundat cu Consiliul Special al NKVD, creat în 1934, alcătuit dintr-un număr mult mai mare de membri.

De asemenea, ordinul nr. 00485 prevedea o modalitate specifică de constituire a dosarelor penale, care erau asemănătoare unor albume. Examinarea dosarelor se efectua în contumacie, după listele „cusute” în „album”.

Arestările în cadrul „operaţiunii române” (întâlnim deseori termenul „operaţiune română” în corespondenţa membrilor „troicii” din RASSM cu funcţionarii Direcţiei Securităţii Statului de la Kiev şi Moscova) au început în luna august 1937, iar prima şedinţă de „judecată” a „dvoicii”, cu participarea lui N. Ejov, comisar al afacerilor interne din URSS, comisar general al securităţii statului, şi A. Vîşinski, procuror al URSS, s-a produs la 12 septembrie 1937.

Pentru a ne edifica asupra mecanismului de funcţionare a „dvoicii” şi de condamnare a victimelor arestate, vom examina în continuare materialele, luate aleatoriu, ale şedinţei din 8 octombrie 1937. În acea şedinţă, N. Ejov şi A. Vîşinski au examinat, conform procesului-verbal nr. 1, „materialele persoanelor acuzate de spionaj şi de activitate diversionistă în folosul României, prezentate de NKVD al RSS Ucrainene (referitoare la RASSM)”. Ei au dispus ca, din totalul de 139 de persoane condamnate, 125 să fie împuşcate, iar 14 – „internate pe 10 ani în lagăre de concentrare”.

În categoria celor condamnaţi la moarte prin împuşcare, găsim mai mulţi activişti de partid şi culturali din RASSM. Este vorba de I. Badeev, M. Baluh, A. Bihman, H. Bogopolski, N. Cabac, P. Chior, A. Dâmbul, K. Galiţki, N. Golub, Gh. Gordinski, I. Korcinski, D. Prestesco, Gr. Starîi, A. Stroev, S. Săteanu etc.

Totuşi, unii dintre aceştia au scăpat, pentru moment, de executare, deoarece a intervenit şeful securităţii din Kiev. Într-o adresă „strict secretă” („seria K”) din 11 octombrie 1937, nr. 108809, Leplevski, comisar al afacerilor interne din RSS Ucraineană, comisar al Securităţii de Stat de rangul II, îi comunica lui Rivlin, comisar adjunct al afacerilor interne din RASSM, locotenent superior al Securităţii de Stat, aflat la Tiraspol, următoarele: „Expediindu-vă copia nr. 1 a procesului-verbal nr. 1 din 8 octombrie a.c. cu deciziile tov. Ejov, comisar al afacerilor interne din URSS, comisar general al Securităţii Statului, şi ale tov. Vîşinski, procuror al URSS, cu privire la lista compusă din 139 de persoane, acuzate de spionaj şi acţiuni diversioniste în avantajul României, prezentată vouă de către detaşamentul de grăniceri moldovenesc şi cel de la Râbniţa, propun să executaţi imediat sentinţa referitor la cei condamnaţi la împuşcare, cu excepţia a 18 oameni:

1. Badeev Iosif Isakovici

2. Bogopolski Haim Benţionovici

3. Verbiţki Semen Iosifovici

4. Golod Ovişii Ilici

5. Golub Nicolai Isaievici

6. Dimitriu Serghei Vasilievici

7. Chior Pavel Ivanovici

8. Crivorukov Ivan Nicolaevici

9. Meteliski Leonid Vladimirovici

10. Nemirovski Gheorghe Trofimovici

11. Popovici Grigore Grigorievici

12. Rechemciuc Evsei Timofeevici

13. Stroev Alexandr Ivanovici

14. Starîi – Borisov Grigore Ivanovici

15. Tacu Mihail Petrovici

16. Turcenko Vasilii Ivanovici

17. Fridman Zeliman Hunovici

18. Cervenakov Mihail Andreevici, care sunt judecaţi în cazuri instrumentate de Direcţia Securităţii Statului a NKVD din RSSU.

Raportaţi cu privire la executarea sentinţei, prezentând în Secţia nr. 8 a Direcţiei Securităţii Statului a NKVD din RSSU procesele-verbale şi dosarele de anchetă penală ale tuturor condamnaţilor, atât din categoria I, cât şi din categoria II.

Referitor la cei condamnaţi la internare în lagăre de concentrare o să vi se trimită suplimentar extrase din dispoziţiile Consiliului Special („Osoboie Soveşcianie”) al NKVD din URSS”.

Constatăm, aşadar, că o mare parte din cei care au ocupat funcţii importante în organele de partid şi de stat, în sistemul de învăţământ şi cel cultural, arestaţi odată cu declanşarea, în august 1937, a „operaţiunii române”, au fost anchetaţi şi supuşi represiunilor atât de Consiliul Special al NKVD din URSS („dvoika specială”), cât şi de Comisariatul Afacerilor Interne şi de Direcţia Securităţii Statului din RSSU.

La 13 octombrie 1937, în oraşul Tiraspol, a fost întocmit procesul-verbal care confirmă executarea a unui număr de 57 de persoane din cele 125 condamnate la moarte de către N. Ejov şi A. Vîşinski. Iată conţinutul documentului: „Noi, subsemnaţii, Nagornîi, şeful închisorii Direcţiei Securităţii Statului a NKVD din RSSU, colonel inferior al Direcţiei Securităţii Statului, Pervuhin, secretar – operativ al NKVD din RASSM, Docuţki, inspector interimar al secţiei nr. 8 a Direcţiei Securităţii Statului a NKVD din RASSM, colonel inferior al Direcţiei Securităţii Statului, au executat, în baza dispoziţiei nr. 108809 din 11 octombrie 1937 a tov. Leplevski, comisar al afacerilor interne din RSSU, comisar al Direcţiei Securităţii Statului de rangul II, în prezenţa tov. Rivlin, comisar interimar al afacerilor interne din RASSM, colonel superior al Direcţiei Securităţii Statului şi tov. Kolodii, procuror interimar din RASSM, sentinţele de condamnare la moarte prin împuşcare, pronunţate de tov. Ejov, comisar al afacerilor interne din URSS, comisar general al Securităţii Statului, şi tov. Vîşinski, procuror al URSS, în procesul-verbal nr. 1 din 8 octombrie 1937. Au fost împuşcaţi următorii condamnaţi”. Urmează lista celor 57 de persoane împuşcate. La 15 octombrie 1937, printr-un alt proces-verbal, funcţionarii respectivi din RASSM confirmau executarea sentinţei în cazul a încă 47 de persoane condamnate la moarte de Ejov şi Vîşinski la 8 octombrie 1937. Astfel, timp de o săptămână, cu excepţia celor 18 persoane a căror sentinţă a fost sistată la intervenţia funcţionarului sus-menţionat de la Kiev, şi a două persoane a căror sentinţă a fost comutată de către Ejov şi Vîşinski, toţi cei condamnaţi la moarte de Consiliul Special al NKVD din URSS în ziua de 8 octombrie 1937 au fost executaţi (105 persoane din cele 125).

Toate condamnările ulterioare s-au produs după scenariul descris mai sus. Consiliul Special sau „dvoika” lua deciziile în baza materialelor prezentate de NKVD-ul de la Kiev, care, la rândul lui, le primea de la NKVD-ul din RASSM. În acest sistem ierarhic din trei trepte, „troika specială” din RASSM constituia, pe de o parte, o instituţie autonomă care examina cazurile de „spionaj”, de „diversiuni”, de „antisovietism”, depistate printre populaţia din stânga Nistrului, iar, pe de altă parte, era un organ care executa deciziile luate de „dvoika” specială de la Moscova în cazurile persoanelor din RASSM, arestate în cadrul operaţiunii „române”.

În această fază a cercetărilor, nu cunoaştem numărul total al celor din RASSM care au fost arestaţi şi condamnaţi în cadrul operaţiunii „române” din URSS. Deocamdată au fost identificate 2.185 de persoane arestate. Din acest număr, 1.389 (63,6%) au fost condamnate la moarte prin împuşcare, 752 (34,4%) – la internare în GULAG-uri (majoritatea pe 10 ani), iar materialele a 44 de persoane (2%) au fost returnate pentru a fi cercetate suplimentar.

Din cele 2.185 de persoane, 2.019 sau 92,4 % au fost arestate, fiind învinuite de spionaj în favoarea României, iar 166 de persoane sau 7,6% au fost arestate, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul celorlalte operaţiuni naţionale, în baza ordinelor NKVD de reprimare a nemţilor, polonezilor, grecilor, bulgarilor (atunci când aceste documente au existat, desigur), ele fiind învinuite, respectiv, de spionaj în favoarea Germaniei, Poloniei, Greciei, Bulgariei. Astfel, de exemplu, 102 persoane au fost arestate şi condamnate în baza „ordinului NKVD nr. 00439 din 25 iulie 1937”, document care a declanşat operaţiunea „germană” şi reprimarea în masă a nemţilor din URSS; 38 de persoane au fost arestate în baza „ordinului NKVD nr. 00485 din 11 august 1937”, act care a dat startul operaţiunii de reprimare a polonezilor din URSS; cinci persoane au fost condamnate în baza „ordinului NKVD nr. 50215 din 11 decembrie 1937” cu privire la reprimarea grecilor. 21 de oameni de etnie bulgară, cei mai mulţi din s. Parcani, r-nul Tiraspol, au fost condamnaţi „pentru spionaj şi activitate diversionistă în folosul Bulgariei”.

Operaţiunea „română”, declanşată în RASSM, în baza directivei NKVD din 17 august 1937, s-a răspândit în curând asupra întregului teritoriu al Ucrainei, iar apoi şi asupra altor regiuni din URSS. În total, în cadrul operaţiunii „române” din URSS, au fost condamnaţi 8.292 de oameni: 5.439 (65,5%) – la moarte prin împuşcare, iar 2.863 (34,5%) – la internare în GULAG-uri.

În RASSM, conform unor date incomplete, în timpul operaţiunii de reprimare a „foştilor culaci” şi a „elementelor antisovietice”, demarate în baza ordinului NKVD nr. 00447 din 30 iulie 1937, şi a operaţiunii de reprimare a „spionilor români”, iniţiate în baza directivei NKVD din 17 august 1937, au fost arestate 6.947 de persoane: 4.886 (70,3%) au fost condamnate la împuşcare, 2.004 (28,9%) – la internare în GULAG-uri, iar dosarele a 57 (0,8%) de persoane au fost returnate pentru a fi reexaminate.

Aşadar, „duşmanii poporului” au fost arestaţi şi condamnaţi de către „troika” specială a NKVD din RASSM, în cadrul operaţiunii „culăceşti” din iulie 1937 şi noiembrie 1938 din URSS, şi de „dvoika” specială a NKVD din URSS, în cadrul operaţiunii „române”, efectuate în august 1937 - noiembrie 1938. Scopul acestor represiuni şi al acestor crime în masă din perioada de vârf a „marii terori” a fost lichidarea rivalilor politici ai lui Stalin, a heterodocşilor şi a oricărei opoziţii din URSS, consolidarea regimului totalitar comunist. Totodată, represiunile au constituit, după cum menţionează mulţi cercetători, o condiţie indispensabilă pentru funcţionarea economiei sovietice, bazate pe munca neremunerată, de sclavi, a deţinuţilor. În plus, represiunile urmăreau distrugerea elitelor care contribuiseră, în anii ’20, la o anumită renaştere naţională. Stalin pregătea astfel terenul pentru o nouă elită ce urma să stea la baza relaţiilor inegale dintre naţiunile sovietice.

sursa: timpul.md, prin Biblioteca Moniei GUGU

Doina si Ion Aldea Teodorovici - Maluri de Prut. VIDEO

2010-10-31T14:56:00.000-07:00

Lacrimi si flori de la tinerii basarabeni pentru Doina si Ion Aldea Teodorovici, martiri ai Romaniei Mari. Parastas la Cosereni, locul crimei. FOTO

2010-10-31T07:42:00.000-07:00

Slobozia: Coșereni, loc de pelerinaj la comemorarea artiștilor Ion și Doina Aldea Teodorovici

de Mihai Iosif

Așa cum ne-au obișnuit de 18 ani, de când sufletele celor doi artiști s-au ridicat la cer, și în acest an Organizația Studenților Basarabeni organizează o întâlnire la monumentul soților Aldea – Teodorovici din comuna Coșereni, ridicat chiar pe locul în care a avut loc accidentul rutier, care le-a pus capăt zilelor.

În memoria celor doi artişti, pe partea dreaptă a şoselei Bucureşti-Urziceni-Slobozia, la intrarea în comuna Coşereni, chiar în locul în care maşina cu care se deplasau spre Chişinău a intrat într-un copac, a fost ridicată o cruce de marmură albă.

„Ne-am obișnuit cu prezența tinerilor basarbeni la monumentul soților Teodorovici, pe care îi așteptăm cu drag de fiecare dată. Pe lângă studenții din Basarabia, an de an, au fost prezenți la monument și localnicii din Coșereni, care au fost martori la cumplita tragedie. Ne îngrijim în fiecare an să aducem la locul troiței un generator electric, boxe și un microfon, la care preotul din localitate să oficieze slujba de pomenire“, a declarat Ion Radu, primarul comunei Coșereni.

Astăzi, 30 octombrie, se vor împlini 18 ani de la moartea celor doi cântăreţi care au militat pentru unirea Basarabiei cu România. Imediat după revoluţia din decembrie 1989, cei doi soţi au început activ propaganda pentru unire şi pentru introducerea limbii române în Basarabia. Dacă astăzi se învaţă în limba română şi dacă alfabetul latin a fost reintrodus în Basarabia este şi meritul lor.

Cei doi soți au pierit în anul 1992, în noaptea de 29 spre 30 octombrie , în urma unui accident de circulație produs chiar pe raza localității Coșereni. Mașina în care se aflau cei doi a derapat și s-a izbit de un copac de pe marginea drumului. Multă vreme asupra producerii accidentului au planat tot felul de ipoteze, care arătau că cei doi artiști au fost de fapt uciși, având în vedere politica lor militantă împotriva regimului comunist de la Chișinău. Cert este că o anchetă în acest sens nu a fost niciodată demarată.

Astăzi, 30 octombrie, la 18 ani de la ciudatul accident, care le-a curmat glasul celor doi artiști, peste 300 de juni basarabeni din România își dau întâlnire la Coșereni pentru a comemora două dintre cele mai mari personaje ale istoriei contemporane de dincolo de Prut.

Preluat de pe RONCEA.RO

Sursa: Adevarul

Foto si Info: Basarabeni.ro

Ion şi Doina Aldea Teodorovici - Ş-aşa-mi vine câteodată

2010-10-30T15:19:00.000-07:00

Acum 18 ani, Doina si Ion Aldea Teodorovici au fost omorati pentru dragostea lor pentru Romania. Sa ascultam cantecul lor dedicat lui Eminescu

2010-10-29T14:11:00.000-07:00

Trilaterala de la Deauville: Chişinăul nu mai crede în miracole

2010-10-21T16:04:00.001-07:00

Unii analişti susţin că, în urma acestei reuniuni, regimul separatist de la Tiraspol va fi rechemat la Moscova în câteva luni pentru negocieri. Ceilalţi susţin, însă, că nu se va schimba nimic, deoarece, în opinia lor, diferendul transnistrean nu are soluţii rapide.

După întâlnirea de la Deauville cu preşedintele Franţei, Nicolas Sarkozy şi cancelarul german, Angela Merkel, liderul de la Kremlin, Dmitri Medvedev, a anunţat că „Rusia va intermedia un dialog de succes între Chişinău şi Tiraspol”, dar a precizat că depinde mult şi de poziţia Republicii Moldova, de cea a Transnistriei, a Uniunii Europene şi a României. El a menţionat că toate aceste părţi „trebuie să adopte o poziţie constructivă". Sintagma utilizată de Medvedev a suscitat interesul analiştilor de la Chişinău, Moscova şi Kiev.

DMITRI MEDVEDEV: „Republica Moldova se află într-o stare de relativă nedeterminare. Acolo urmează să aibă loc alegeri parlamentare şi, în mod firesc, procesul de negocieri în problema transnistreană va putea fi reluat atunci când vor apărea nişte negociatori împuterniciţi. Imediat ce vor avea loc alegerile, cred că avem şanse să reluăm negocierile şi să atingem rezultate. Rusia va ajuta ca aceasta să se întâmple”. (...) „Totuşi, succesul nu depinde doar de Federaţia Rusă, ci în primul rând de poziţia Republicii Moldova, de cea a Transnistriei, României şi de poziţia UE. Toate trebuie să participe la procesul de negocieri şi să aibă abordări constructive”.

Oricat ar părea de straniu, reacţiile optimiste ale analiştilor în ceea ce priveşte eventualitatea soluţionării diferendului transnistrean vin, de data aceasta, de la Moscova şi, parţial, de la Kiev. Publicaţia moscovită „Nezavisimaia Gazeta" scrie că „Moscova se pregăteşte să cedeze Transnistria Uniunii Europene şi să deschidă, astfel, drumul unei Moldove unificate spre spaţiul comunitar".

Analistul politic moldovean, Viorel Cibotaru, admite ipotetic un astfel de scenariu:

„Prieteneşte, Federaţia Rusă aşteaptă ca UE să o preseze. Probabil au ajuns la anumite înţelegeri privind modul şi formatul acestei soluţii finale, iar acum este jucat acel joc diplomatic pentru publicul larg care nu poate „digera” imediat nişte schimbări care s-au produs peste noapte. Şi ca să păstreze anumite aparenţe, ca să nu-şi provoace critici din partea elitelor din Federaţia Rusă, să nu provoace nemulţumirea anumitor cercuri influente – se lansează astfel de declaraţii, pseudo-presiuni, după care Federaţia Rusă să cedeze”.

Totuşi, Viorel Cibotaru crede că, în cazul unui astfel de scenariu, Rusia ar urma să primească ceva în schimb din partea UE:

„Vitalie Călugăreanu: - Cum poate fi interesată Rusia ca să-şi dorească cu adevărat soluţionarea conflictului transnistrean?

Viorel Cibotaru: - Prin obţinerea unui alt statut decât cel existent în arhitectura securităţii europene. Nu există o cale viabilă de implementare a unei soluţii finale a conflictului transnistrean fără un anumit tip de garanţii. Nu există garanţii juridice şi nimeni nu va da aceste garanţii, dar Rusia are nevoie de o acoperire strategică de lungă durată din partea UE şi SUA. În al doilea rând este vorba de facilitarea unor platforme de expansiune a intereselor economice ale Federaţiei Ruse".

Dar ce interes ar avea Germania şi Franţa să răsplătească Rusia pentru a obţine soluţionarea diferendului transnistrean şi reunificarea Moldovei? Ambasadorul Republicii Moldova la Paris, Oleg Serebrian, vede două motive: în primul rând regiunea separatistă transnistreană se află în vecinătatea imediată a Uniunii Europene. Doi: dosarul transnistrean este "mai puţin dificil decât dosarele conflictelor caucaziene".

Pe de altă parte, expertul moldovean în problema transnistreană, Oazu Nantoi, susţine că trilaterala de la Deauville nu poate duce la soluţionarea diferendului transnistrean:

„Eu sunt ferm convins, şi acest lucru mi-a fost confirmat de surse diplomatice, că la Deauville nimic nu va fi semnat. Trebuie să ţinem cont de faptul că diferendul transnistrean în genere nu are soluţii rapide. Este vorba despre un dialog diplomatic, care nu promite soluţii spectaculoase".

Dar ce a avut în vedere Dmitri Medvedev atunci când a spus că şi România trebuie să participe la soluţionarea diferendului transnistrean şi să aibă „o poziţie constructivă”? Un răspuns parţial la această întrebare găsim în comentariul apărut în „Nezavisimaia Gazeta". Potrivit ziarului moscovit, „soluţionarea conflictului presupune retragerea militarilor ruşi de pe teritoriul transnistrean, după care României i-ar reveni misiunea de a scăpa de o parte a armelor convenţionale".

La rândul său, directorul Centrului pentru studierea societăţii civile din Kiev, Vitali Kulik, susţine că problema transnistreană ar putea fi rezolvată prin reanimarea eşuatului „Memorandum Kozak" de federalizare a Republicii Molodva. Purtătorul de cuvânt al Ministerului de Externe de la Kiev, Oleg Voloşin, a menţionat, însă, că soluţionarea diferendului transnistrean ar putea avea loc în 2013, când Ucraina va prelua preşedinţia anuală a OSCE.

Autor: Vitalie Călugăreanu, Deutsche Welle Chişinău
Redactor: Ovidiu Suciu

Soarta Basarabiei – decisă în Normandia

2010-10-18T14:13:00.000-07:00

Preşedinţii Franţei, Germaniei şi Rusiei vor avea o întâlnire de două zile la Deauville, Franţa, pentru a discuta noua strategie de securitate a Europei. Medvedev, Merkel şi Sarkozy discută începând de astăzi viitorul Europei – şi fără îndoială va fi abordat şi subiectul Republica Moldova, de vreme ce memorandumul dintre Moscova şi Berlin conţine ca un punct important chestiunea conflictului transnistrean. Presa internaţională stă cu ochii pe acest summit, desfăşurat înaintea summit-ului NATO, comentariile occidentale subliniind intenţia lui Merkel şi Sarkozy de a-l convinge pe Medvedev să participe la întâlnirea Alianţei Nord Atlantice.

Sursa: Ziua Veche

Nezavisimaia Gazeta subliniază intenţia Angelei Merkel de a transforma statutul UE şi SUA la negocierile din Transnistria din observatori în participanţi direcţi şi propunerea Uniunii Europene ca Rusia să renunţe la sprijinul acordat regimului separatist transnistrean în schimbul integrării Republicii Moldova în Uniunea Europeană. Publicaţia rusă mai aminteşte că la această întâlnire nu vor lipsi nici scenariile federalizării Republicii Moldova. Semnalele de la această întâlnire vor avea un impact major asupra alegerilor din 28 noiembrie de la Chişinău, fiind chiar în stare să încline balanţa electorală într-o parte sau alta. Care strategie electorală din Republica Moldova va fi sprijinită de declaraţiile finale de la Deauville? Vor ajunge cei „trei mari” din Europa la o înţelegere cu privire la viitorul Republicii Moldova?

Trebuie luată în considerare şi poziţia pe care o vor avea Statele Unite faţă de rezultatele discuţiilor de la Deauville. Una din mizele discuţiilor care încep astăzi este participarea Rusiei la scutul american anti-rachetă din Europa. Pe de altă parte, după cum subliniază The Economist, este greu de crezut că americanii le acordă o mare încredere ruşilor câtă vreme aviaţia strategică a Moscovei testează periodic vigilenţa apărătorilor spaţiului aerian NATO. Nici recentul exerciţiu al forţelor nucleare strategice ale Rusiei care aveau ca ţintă capitala Poloniei Varşovia nu este de natură să crească încrederea în intenţiile Moscovei. The Economist subliniază faptul că intenţiile Angelei Merkel de a rezolva chestiunea transnistreană în cooperare cu Rusia nu au dat până acum rezultatele scontate. Publicaţia citată apreciază că pentru rezolvarea problemelor din Republica Moldova este nevoie de stabilitate politică, creştere economică şi integrare europeană. Cel puţin cu privire la ultimul aspect menţionat există o mare reticenţă a statelor occidentale în a accepta noi membri în clubul european, datorată în mare parte valului de imigranţi din Europa de est. Nimeni nu îşi doreşte în acest moment un nou val de extindere.

Deutsche Welle face o observaţie interesantă cu privire la întâlnirea de la Deauville: „deşi discuţiile sunt informale, unii dintre aliaţii Germaniei şi Franţei sunt nemulţumiţi de faptul că nu participă la întâlnire”. BBC notează că întâlnirea de la Deauville este mai degrabă o sesiune de „brainstorming” şi că nu sunt aşteptate nici un fel de decizii majore deoarece liderii din Germania şi Franţa nu vor să apară ca scurtcircuitând politica externă comună a Uniunii Europene.

Preşedintele face lobby pentru Chişinău la Comisia Trilaterală. Doamne, ocroteste-i pe romani!

2010-10-18T12:50:00.000-07:00

Scris de Mădălin Necşuţu

Şeful statului, Traian Băsescu, a explicat la finele acestei săptămâni că Republica Moldova trebuie inclusă de către Bruxelles în pachetul statelor Balcanilor de Vest în vederea aderării în următorul val. Afirmaţiile lui Băsescu au fost făcute la dineul oferit participanţilor la cea de-a XXXIV-a Reuniune Europeană a Comisiei Trilaterale care a avut loc la Bucureşti în acest weekend. „Afinităţile României faţă de Republica Moldova nu constituie un secret. Suntem o singură naţiune, cu o istorie comună până în 1940, care trăieşte în două ţări, vorbeşte aceeaşi limbă şi îşi extrage seva din aceeaşi cultură. Continuarea avansului Republicii Moldova către Uniunea Europeană depinde în mod crucial de menţinerea la putere a Alianţei proeuropene, după alegerile din luna noiembrie a acestui an“, a subliniat preşedintele. De asemenea, şeful statului a declarat că securitatea în zona Mării Negre şi rezolvarea conflictelor îngheţate trebuie să rămână o prioritate de securitate globală. „Uniunea Europeană trebuie să-şi consolideze rolul în regiunea Mării Negre şi să-şi echilibreze dialogul cu cele două puteri regionale, Federaţia Rusă şi Turcia“, a mai spus Băsescu. Comisia Trilaterală este o organizaţie privată, creată în 1973 de către miliardarul american David Rockefeller în scopul unei mai bune cooperări între SUA, Europa şi Japonia.

Memoriul lui ONISIFOR GHIBU catre liderii URSS in vederea retrocedarii teritoriilor romanesti

2010-10-17T12:32:00.000-07:00

In octombrie 1956, Onisifor Ghibu (1883-1972), profesor roman de pedagogie, membru al Academiei Romane şi politician, luptător pentru drepturile şi unitatea poporului român, unul dintre participanţii importanţi la realizarea Marii Uniri de la 1918, i-a adresat lui Hrusciov un memoriu in care ii cerea sa repare crima lui Stalin si sa retrocedeze Basarabia Romaniei. A pretins, de asemenea, ca armata sovietica de ocupatie sa paraseasca tara. Reactia autoritatilor a fost prompta si dura. Onisifor Ghibu a fost arestat, judecat, condamnat si trimis la inchisoarea de la Fagaras.

Redam in continuare memoriul integrat:

Către Excelenţele lor

NICOLAE BULGANIN, Președinte al Consiliului de miniștri al URSS

NICHITA HRUSCIOV, Secretar general al PC din URSS

Felicitând întreg poporul rus pentru cele cuprinse în comunicatul dat de D-voastră privitor la apropiata retragere a trupelor sovietice din aşa-zisele ”țări de democraţie populară”, în numele poporului român de pe întreg teritoriul locuit de el, în numele dreptăţii imanente şi în numele prieteniei adevărate care trebuie să se creeze de acum încolo între poporul român şi poporul rus, vă rog, din adâncul sufletului meu, ca, în măsurile D-voastră referitoare la înlăturarea piedicilor ce stau în calea păcii dintre popoarele lumii întregi, să nu vă opriţi la formula simplistă anunţată în comunicatul de astăzi, ci, ca adevăraţi marxisti-leninişti, să procedaţi, în teribilele clipe actuale cauzate de fostul dictator Iosif Vissarionovici Stalin, la lichidarea radicală a tuturor contrastelor şi anomaliilor monstruase create de politica acestui temerar falsificator al marxism-leninismului şi autor al imensei tragedii de astăzi a Rusiei şi a omenirii.

În acest sens, vă rog să procedaţi de urgenţă nu numai la retragerea trupelor sovietice din teritoriile în care ele au fost aşezate de la 1944 încoace, ci şi din toate acele teritorii în care ele au fost introduse, prin minciună, fraudă şi teroare, între anii 1939, respectiv 1940-1944, respectiv 1945, acordând tuturor acelor teritorii, încorporate în ”mâna tare” a lui I. V. Stalin în URSS, deplina libertate de a-şi hotărî singure soarta în conformitate cu enunciaţiunile categorice şi lapidare ale clasicilor marxismului, pe care socotesc necesar să vi le reamintesc aici, dat fiind că teroarea lui Stalin le-a acoperit cu un văl gros de uitare.

În Declaraţia sa de la 26 octomvrie 1917, când Lenin a luat în mâinile sale cârma Rusiei revoluţionare, el a spus printre altele: ”Prin anexiune sau acaparare a unor teritorii străine, guvernul înţelege, potrivit cu concepţiile despre drept ale democraţiei, în general, şi a claselor celor ce muncesc, în special, orice alipire la un stat mare sau puternic a unei naţionalităţi mici sau slabe, fără consimţământul şi dorinţa acestei naţionalităţi, dorinţă exprimată precis, limpede şi cu bunăvoie, indiferent când a fost săvârşită această alipire, cu forţa, sau ţinută cu forţa în cadrul hotarelor statului în chestiune. Indiferent, în sfârşit, dacă această naţiune trăieşte în Europa sau în depărtate ţări transoceanice”. ”Dacă o naţiune oarecare este ţinută cu forţa în cadrul hotarelor unui anumit stat, dacă în ciuda dorinței exprimate de ea, – indiferent dacă această dorință este exprimată prin presă, prin adunări populare, prin hotărâri ale partidelor sau prin revolte şi răscoale împotriva asupririi naţionale -, dacă, în ciuda acestei dorinţe, nu i se acordă naţiunii dreptul de a soluţiona, prin vot liber, şi numai după completa retragere a trupelor naţiunii anexante sau, în general, ale națiunii mai puternice, de a soluționa fără cea mai mică constrângere problema formei existenţei ei de stat, atunci alipirea ei constituie o anexiune, adică un act de cucerire şi silnicie… Menţinerea sau sporirea anexiunii Marilor-Ruşi, este declarată de guvern ca anulată, imediat şi fără rezervă.”

Este mai clar ca lumina soarelui că această declaraţie programatică, principială şi fundamentală, a primului guvern sovietic angajează cu sfinţenie toate guvernele comuniste care stau pe baza ideologiei autentice a lui Lenin. Și este tot atât de clar că, în baza acestei declaraţii, Rusia lui Lenin a anulat, ”fără rezervă”, anexarea de către țarismul rus a Basarabiei şi că ocuparea de către Stalin a Bucovinei de Nord şi a 40 de localităţi din însuşi trupul României, în Moldova de Nord, este un act de cucerire și silnicie strigătoare la cer.

În legătură cu această declaraţie, îmi permit a vă reaminti şi următoarele cuvinte ale aceluiaşi Lenin, adresate ca răspuns către socialiştii-democraţi ai Elveţiei, în ziua de 17 martie 1917, când acesta se îndrepta, din lungul său exil, spre Rusia revoluționară. La întrebarea pusă de coreligionarii săi politici din Elveţia: ”Ce ar face partidul nostru dacă ar ajunge chiar acum la putere?”, Lenin a răspuns: ”Am începe imediat și am duce la capăt eliberarea popoarelor asuprite de Velicoruşi”.

Spre marea nenorocire a umanităţii, politica lui Lenin a fost torpilată, pas de pas, de către I. V. Stalin, ajungându-se la complicaţiile din ultimul timp, care au dus apoi, în mod inevitabil, la ceea ce s-a petrecut în ultimele zile la Varşovia şi la Budapesta – prefaţă sigură la ce va urma pretutindeni, unde urgia acestuia a pustiit şi a presat de-a lungul anilor şi deceniilor.

Dacă Lenin ar fi fost sănătos și ar mai fi trăit 10-15-20 de ani, evoluţia Rusiei ar fi fost cu totul alta şi lumea întreagă ar fi fost cruţată de imensele crize care o frământă de patru decenii încoace. Sarcina conducătorilor ei de astăzi ar fi mult mai uşoară şi mai nobilă, de cum este de fapt.

Această imensă sarcină – moștenirea lui Stalin – n-o veţi putea lichida decât făcând tabula rasa din întreg stalinismul și revenind la ideile autentice ale lui Marx, Engels şi Lenin cu privire la Rusia de totdeauna. D-voastră trebuie să vă întoarceți la evanghelia acestora, denaturată de Stalin. Eu reţin aci numai câteva rânduri din această evanghelie, pe care oamenii de astăzi ai țării D-voastră se pare că le-au uitat.

În Manifestul constitutiv al Asociaţiei internaţionale a muncitorilor, scris de K. Marx la 1864, acesta stigmatizează în cuvinte de foc: ”aprobarea neruşinată, simpatia prefăcută sau nepăsarea idioată cu care clasele suprapuse din Europa au privit la cucerirea fortăreței muntoase a Caucazului şi la mişeleasca sugrumare a eroicei Polonii de către Rusia; la abuzurile nesfârşite şi suportate fără murmur ale acelei puteri barbare, al cărei cap este la Petersburg şi ale cărei mâini sunt în fiecare cabinet din Europa” … ”Numai o Rusie liberă, care nu va avea nevoie nici să asuprească pe polonezi, finlandezi, nemţi, armeni şi alte popoare mai mici, nici să aţâţe permanent una contra alteia Franța şiGermania, va oferi Europei contemporane posibilitatea de a respira în libertate, de a scăpa de mizeria războaielor”.

Aduceți-vă aminte, vă rog, şi de mesagiul pe care K. Marx l-a trimis Conferinței Internaționale de la Lausanne în anul 1867, prin emisarul său Borkmann, – mesagiu la care s-a referit şi A. Hitler când a atacat Rusia, la 1941 -, în care zicea, printre altele, că: „CEL DINTÂI PAS SPRE PACEA EUROPEI ESTE RĂZBOIUL CONTRA RUSIEI„.

Și mai gândiţi-vă şi la cuvintele lui Fr. Engels, invocate mai târziu și de Lenin: ”RUSIA ESTE POSESOAREA UNOR ENORME PROPRIETĂȚI FURATE (ADICĂ ASUPRITE), PE CARE ÎN ZIUA SOCOTELILOR EA VA TREBUIE SĂ LE RESTITUIE”.

D-voastră nu mai puteţi ieşi, după cele petrecute în timpul din urmă, din dilema: Ori rămâneți marxist-leninişti, în sensul marxism-leninismului ortodox, expus mai sus și vă lepădați cu totul de denaturările acestuia de către Stalin, ori renunțați definitiv la acesta şi vă întoarceţi la propria D-voastră ”minte sănătoasă”, aruncând peste bord întreaga ”ideologie” și ”propagandă”, cu care v-ați amețit înşivă şi aţi ameţit întreaga lume.

În această ordine de idei, vi se impune ca cea mai urgentă datorie revizuirea radicală şi obiectivă a concepţiei materialiste, pe care Stalin a redus-o la cadre penibil de vulgare şi de dezonorante pentru sufletul rusesc atât de nobil. Și în acest punct trebuie să reveniți dacă nu la Hristos, cel puțin la K. Marx, care n-a fost tocmai atât de ”materialist”, cum îl prezintă propaganda sovietică politică. Îmi permit a vă reaminti impresionanta mărturisire de credință a lui, făcută în legătură cu războiul franco-german din 1870-1871: ”ȘI ASTFEL, ÎN CELE DIN URMĂ, IEȘI LA IVEALĂ CARACTERUL ADEVĂRAT AL RĂZBOIULUI, PE CARE PROVIDENȚA ÎL DECRETASE PENTRU PEDEPSIREA FRANȚEI NELEGIUITE ȘI DESTRĂBĂLATE„.

Vedeţi, Marx vorbește de Providenţă divină care pedepseşte nelegiuirile. Ar fi oare absurd să credem că acea ”Providenţă” l-a pedepsit şi pe Stalin al D-voastră şi că ea poate aplica și Rusiei de astăzi sau de mâine pedeapsa de care a vorbit, la un moment dat, K. Marx?

Și apoi, aduceţi-vă aminte şi de cuvintele spuse, în momente de extremă criză, cum mai pot fi și altele într-un viitor ce nu poate fi prevăzut şi împiedicat de nimeni, de către însuși Lenin și care sunt o dovadă în plus despre şubrezenia ”materialismului” ce stă la baza ideologiei D-voastră de astăzi. Iată, în adevăr, ce spunea Lenin în raportul său către al VIII-lea congres al partidului, la 7 martie 1918: ”Mai întâi, în octombrie 1917, un continuu marș triumfal; apoi, deodată, revoluția rusă este zdrobită în câteva săptămâni de către tâlharul german… În acest caz, trebuie să știm să batem în retragere. Realitatea neînchipuit de amară, de tristă, nu poate fi ascunsă în dosul unor fraze goale. Trebuie să spunem: – Să dea Dumnezeu să nu ne retragem în prea mare dezordine -. Să ne retragem în ordine, nu suntem în stare: să dea Dumnezeu să nu ne retragem în prea mare dezordine”.

Ce-ar fi oare, dacă D-voastră, conducătorii de astăzi ai Rusiei silite să se retragă din țările cotropite în mod barbar de falsul ucenic al lui Marx, Engels şi Lenin, aţi ancora, în aceste vremuri de cumplită criză, aşa cum a ancorat, la 1918, V. I. Lenin, în Dumnezeu sau cum a ancorat, la 1871 K. Marx în Providenţa divină?

Ar fi lucrul cel mai înțelept şi mai binecuvântat. Ar însemna că v-ați întors la popor – poporul rus, care, în adâncul sufletului său, este un popor credincios şi blând, care poate deveni o perlă a întregii umanităţi. Ar însemna că v-aţi întors de la barbaria lui Stalin la umanitate.

Veți izbuti să vă ridicați până la o astfel de culme, care să vă consacre ca pe nişte eroi ai umanităţii, ca pe nişte sfinţi la care să se închine veacurile ce au să vină?

Aceasta v-o doreşte din adâncul sufletului său și în convingerea că exprimă totodată şi dorinţa tuturor oamenilor de bine din lumea întreagă, scriitorul rândurilor prezente. –

Onisifor Ghibu Profesor universitar onorar, fost deputat, fost senator, fost secretar de stat în guvernul revoluționar român din Transilvania în anii 1918-1920, fost membru în Comitetul naţional român din Transilvania şi Basarabia, luptător în revoluţia rusească din 1917-1918 pentru dreptul popoarelor la autodeterminare, președinte-delegat al Comitetului pentru apărarea Transilvaniei lovite de Dictatul de la Viena din 1940, membru în Comitetul național român al Alianței universale pentru înfrăţirea popoarelor prin Biserică, delegat al guvernului român pe lângă Sfântul Scaun la Roma, etc., etc. Domiciliat în Sibiu (România), strada Dr. Ioan Rațiu nr. 3

Sibiu, 31 octombrie 1956

Sursa: Foaie Nationala

În Chişinău va fi edificat un monument în memoria victimelor deportărilor regimului comunist

2010-10-15T12:26:00.000-07:00

În scuarul din faţa Gării Feroviare din Chişinău va fi edificată compoziţia sculpturală în memoria victimelor deportărilor regimului comunist. Această decizie a fost luată astăzi, 13 octombrie 2010, în cadrul şedinţei cabinetului de miniştri.

Amintim că la 8 februarie curent, în cadrul şedinţei operative a Consiliului Municipal Chişinău, Dorin Chirtoacă a declarat că acest monument trebuia să fie ridicat încă de administraţia sovietică la sfârşitul anilor ’80, când s-ar fi recunoscut efectele distrugătoare ale regimului comunist asupra vieţii multor oameni.

Monumentul va fi executat din bronz şi va avea o înălţime de 2 metri. În luna februarie curent maestrul Iurie Platon deja realizase o schiţă a lucrării şi declarase atunci că monumentul va fi terminat până la sfârşitul anului 2010.

Potrivit hotărârii Guvernului, cheltuielile pentru proiectarea, executarea şi instalarea compoziţiei sculpturale, precum şi pentru amenajarea spaţiului aferent, vor fi acoperite de Primăria municipiului Chişinău. Dorin Chirtoacă a declarat anterior că Primăria are prevăzut în bugetul pe 2010 un proiect de anexă de circa 2,5 milioane lei, iar în caz de necesitate vor mai fi alocaţi bani.

Autor: Daniela Dermengi
Sursa: unimedia.md

Editorialul EVZ: Ce vrea Angela de la Traian. Cancelarul german sugerează României să recunoască Pactul Ribbentrop-Molotov

2010-10-14T13:52:00.000-07:00

În Bulgaria, acolo unde dilemele ar trebui să fie mult mai mari, din cauza frontierei cu Turcia şi a filierelor de contrabandă, mesajul transmis de Merkel n-a fost, precum în cazul României, atât de sugestiv. Explicaţia e simplă. Pur şi simplu, acolo nu există miza politică şi nici subteranele unei relaţii cu bătaie lungă. Cea dintre Germania şi Federaţia Rusă. Ce vrea Angela Merkel de la Traian Băsescu? A spus-o limpede, într-un mesaj care ar fi meritat o analiză amplă: "Obiectivul nostru este să rezolvăm conflictul dintre Moldova şi Transnistria. Cred că România poate juca un rol important aici. Ştiu că se fac eforturi pentru semnarea unui tratat de frontieră de către România şi Moldova, cred că aceasta e direcţia în care trebuie să continuăm". Ultima dată când a simulat jocul acesta în estul Europei, Berlinul a făcut-o printr-un acord ultrasecret, braţ la braţ cu Uniunea Sovietică. Şapte decenii mai târziu, cancelarul german sugerează României să recunoască Pactul Ribbentrop-Molotov. Un tratat de frontieră cu Moldova exact asta ar însemna: fixarea graniţei de pe Prut în condiţiile istorice trasate de înţelegerea ruso-germană.

În cultul său impenetrabil pentru uniformă şi drapel, Traian Băsescu pulsează intens în proximitatea subiectelor istorice sensibile. Sub preşedinţia sa, România nu va semna niciodată un tratat care să consfinţească Pactul. Marţi, după ce Merkel a vorbit, Băsescu a preferat să tacă. Pentru un şef de stat care iubeşte controversa, mişcarea e surprinzătoare. În aşteptarea deciziei finale pentru Schengen, Băsescu nu-şi permite însă să fie vocal. Oricum, pe un tratat de frontieră cu Moldova nu-şi va pune semnătura, indiferent de presiunile Germaniei. O ţară legată de Rusia prin nenumărate interese energetice şi strategice. La Bucureşti însă, domnul Băsescu are alte planuri. Iar printre ele nu se află acela de a intra în istorie, braţ la braţ, alături de Viaceslav Molotov şi Joachim von Ribbentrop.

Vlad Stoicescu

Etnicii nababi şi românii uitaţi prin lume

2010-10-11T12:49:00.000-07:00

România oferă de zece ori mai mulţi bani minorităţilor decât cetăţenilor săi din afara graniţelor

Povestea celor aproximativ 10 milioane de români din diaspora împrăştiaţi în toate colţurile lumii nu este una cu happy end. De cele mai multe ori, politicile ineficiente şi lipsa unei viziuni sănătoase împletite cu lipsa alocării de fonduri pentru proiecte cu substanţă pentru semenii de peste hotare, toate la un loc, nu fac decât ca, odată plecaţi de pe teritoriul României, românii să fie lăsaţi uitării de către guvernanţii de la Bucureşti. Când vine vorba despre aceştia, de multe ori se vorbeşte în termeni de „căpşunari“ cotizanţi la PIB-ul României sau, mai rău, abandonaţi în ţări din jurul graniţelor acolo unde aceştia „beneficiază“ de o politică de asimilare bine pusă la punct de guvernele ţărilor vecine.
În cele mai multe cazuri, românii nu sunt recunoscuţi de statele vecine ca şi comunitate etnică sau, dacă sunt, ei sunt marginalizaţi şi nu li se oferă fonduri sau măcar „privilegiul“ de a-şi păstra identitatea naţională prin educaţie şi acces la slujbe religioase în limba maternă. În tot acest timp, deşi se încearcă acreditarea unei idei la nivel european că România nu respectă drepturile minorităţilor (vezi demersurile lui Tokes la Bruxelles) sau a Kievului care încearcă împreună cu presa rusă să inducă scenariul potrivit căruia ţara noastră aspiră la statutul de „România Mare“, minorităţile acestor ţări beneficiază din partea statului român de un ajutor financiar substanţial, multiple drepturi ce vizează accesul la păstrarea identităţii naţionale şi, nu în ultimul rând, de reprezentare parlamentară.

Criză pentru unii, fonduri pentru alţii

Pornind de la premisele enumerate mai sus, am dorit să vedem dacă ideile expuse în rândurile de mai sus au acoperire şi în cifre. Mai exact, am dorit să comparăm sumele pe care Executivul român le acordă celor 20 de minorităţi reprezentate în Parlamentul României şi sumele pe care acesta le oferă pentru românii din afara graniţelor ţării. Conform ultimul recensământ desfăşurat în România, în anul 2002, cifrele oficiale arată că pe teritoriul României trăiesc 2,6 milioane de etnici care aparţin celor 20 de comunităţi care au reprezentaţi în Parlamentul român. Pe primele cinci poziţii în topul celor mai numeroase minorităţi care trăiesc pe teritoriul României se numără: maghiarii - cu 1.434.377 de etnici (6,6%), ţiganii - cu 535.250 (2,5%), ucrainenii - cu 61.091 (0,3%), germanii - cu 60.088 (0,3%) şi ruşii lipoveni - cu 36.397 (0,2%). Pe următoarele 15 poziţii, în ordine descrescătoare, se află: turcii, tătarii, sârbii, slovacii, bulgarii, croaţii, grecii, evreii, cehii, polonezii, italienii, armenii, macedonenii, albanezii şi rutenii. Din cele 20 de minorităţi, 19 au reprezentanţi şi în Parlamentul României, pentru a avea grijă de respectarea drepturilor acestor comunităţi. Aceste 19 comunităţi primesc de la bugetul statului sume anuale de bani în funcţie de numărul membrilor. Bineînţeles că cele mai multe fonduri sunt alocate de la bugetul de stat pentru etnicii maghiari, care vor primi din partea Guvernului român, numai în 2010, suma de 13.664.394 RON (circa 3,25 milioane de euro), fiind singura minoritate care în an de criză a primit o mărire a fondurilor care în 2009 a fost în cuantum de 13.072.660 RON. Pe lângă comunitatea maghiară al cărei reprezentant de seamă este Uniunea Democrată Maghiară din România (UDMR) condusă de preşedintele ei, Marko Bela, fonduri consistente din partea Guvernului au mai primit şi Asociaţia Partida Romilor „Pro-Europa“, condusă de deputatul Nicolae Păun (poreclit şi Niki Scorpion), în cuantum de 8.800.417 RON. Pe locul trei se regăseşte Forumul Democrat al Germanilor din România, condus de primarul Sibiului, Klaus Werner Johannis, pentru care s-a alocat, în 2010, suma de 4.945.068 RON. Uniunea Ucrainenilor din România, condusă de Ştefan Buciuta, a primit în acest an de la bugetul de stat 5.139.729 RON, iar Comunitatea Ruşilor Lipoveni din România, al cărei lider este Miron Ignat, a primit suma de 3.452.058 RON. Potrivit cifrelor puse la dispoziţie pentru ziarul „Curentul“ de către Direcţia de relaţii interetnice din subordinea Guvernului, statul român a plătit către asociaţiile reprezentative ale tuturor comunităţilor etnice recunoscute suma totală de 63.000.000 de lei noi, echivalentul a circa 15 milioane de euro pentru o populaţie totală de circa 2,6 milioane de etnici.

Români de 6000 de lei vechi

Nu atât de norocoşi sunt românii din afara graniţelor ţării noastre. Conform datelor obţinute de ziarul „Curentul“, diaspora românească numără în total aproximativ 10 milioane de români care trăiesc în toate colţurile lumii. Cei mai mulţi trăiesc bineînţeles în Europa, şi numai în jurul României, în statele din imediata apropiere, aceştia sunt în jur de 5 milioane. Pentru cele 10 milioane de români, statul român a alocat în 2010 şocanta sumă de 6.750.000 RON, puţin peste 1,5 milioane de euro. La un calcul simplu, această sumă s-ar traduce prin 0,15 euro de român din diaspora, conform datelor oficiale care ne-au fost puse la dispoziţie de DRP.

Subfinanţare pentru păstrarea identităţii

De problematica românilor plecaţi în afara graniţelor se ocupă în special Departamentul pentru Românii de Pretutindeni (DRP), aflat în subordinea Guvernului. Bugetul şi aşa insuficient al acestei instituţii a fost lovit în 2010 de o reducere bugetară severă. Dacă în 2007, acestui departament îi era alocat un fond de 21.177.000 RON, succesiv au fost operate reduceri semnificative. Astfel, în 2008, a beneficiat de un buget de 13.300.000 de lei noi, anul trecut DRP s-a „bucurat“ de încă o tăiere zdravănă, până la 7.500.000 de lei. Anul cel mai crunt a fost 2010, atunci când DRP a trebuit să se descurce cu fonduri de 6.750.000 RON. În acest context bugetar nefavorabil, ne punem fireasca întrebare încotro se va îndrepta atenţia guvernanţilor pentru românii din diaspora? Reducerile au fost operate pentru această instituţie în care principalul obiect de activitate este promovarea identităţii naţionale a românilor din diaspora şi conversarea identităţii etnice, culturale, lingvistice şi religioase a celor 10 milioane de români plecaţi din ţară. Pe lângă acest lucru, DRP trebuie să pună în aplicare şi să elaboreze diverse strategii şi programe destinate românilor de pretutindeni. DRP îşi concentrează în prezent activitatea pe patru linii majore: cea care priveşte educaţia, mass-media, cultura şi spiritualitatea. La unele dintre aceste activităţi, DRP lucrează împreună cu Institutul Cultural Român.

Discrepanţe financiare uriaşe

Ancheta noastră jurnalistică în ceea ce priveşte soarta identităţii naţionale a continuat în direcţia aflării şi apoi a comparării cifrelor pe care le oferă statele din jurul graniţelor României comunităţilor de etnici români, în comparaţie cu banii oferiţi de Guvernul României pentru minorităţile aflate pe teritoriul nostru. Pentru început, am dorit să aflăm câţi bani primesc din partea statului sârb cei peste 250.000 de români de pe teritoriul acestei ţări. De menţionat este faptul că de ani buni de zile autorităţile de la Belgrad au încercat să convingă Bruxelles-ul că există două etnii separate - români şi vlahi. În 2006, aflat într-o vizită în Serbia, preşedintele romån considera această diviziune drept o „eroare“. De altfel, Băsescu a cerut romånilor şi vlahilor din Serbia să se unească, pentru a forma o comunitate mai mare, ce ar avea, în mod evident, mai multe şanse de a-şi cåştiga anumite drepturi. Cu toate acestea, autorităţile sârbe au continuat prin recensăminte succesive să dezbine comunitatea etnicilor români şi prin încurajarea creării a numeroase forme de administrare la vârf a acestor comunităţi. Menţionăm că ţara noastră a oferit comunităţii sârbe de pe teritoriul nostru, reprezentată de Uniunea Sârbilor din România prin Slavomir Gvozdenovici, numai în anul 2010, suma de 2.454.795 RON (echivalentul a circa 580.000 de euro). Această sumă ar fi trebuit să asigure păstrarea identităţii naţionale pentru cei 22.518 de sârbi, aşa cum indică cifrele oficiale ale ultimului recensământ naţional din 2002. Practic, o sumă de 25 de euro pentru fiecare etnic sârb. În contrapartidă, statul sârb oferă pentru cei circa 250.000 de români de pe teritoriul său grupaţi în două consilii, şi anume Consiliul Naţional al Minorităţii Naţionale Române (Nacionalni savet rumunske nacionalne manjine) cu sediul la Novi Sad şi Consiliul Naţional al minorităţii naţionale rumâne (Nacionlni savet vlaske nacionalne manjine) cu sediul la Bor, suma de 70.000 de euro pentru fiecare. Practic 140.000 de euro pentru păstrarea identităţii naţionale a celor peste 250.000 de etnici români, de unde rezultă o cifră circa 0,6 euro pentru fiecare român. „Statul sârb alocă pentru fiecare minoritate naţională echivalentul a 70.000 de euro, bani care sunt viraţi şi apoi folosiţi prin intermediul Consiliilor naţionale ale minorităţilor. Fiecare minoritate are câte un consiliu. Există undeva între 12-14 consilii ale etnicilor din Serbia, iar romii au circa trei. Pe lângă banii aceştia (140.000 de euro - n.r.), minorităţile din Voivodina, dacă mai au nevoie de sume suplimentare pentru diverse proiecte în derulare pentru care nu le ajung fondurile de la statul sârb, mai primesc bani şi din partea guvernului provinciei autonome Voivodina. Pentru construcţia unei şcoli sau a unei biserici mai pot primi sume care variază în funcţie de proiect. Aceste sume sunt valabile pentru anul 2009“, au declarat, pentru „Curentul“, surse diplomatice de la Belgrad. De asemenea, românilor timoceni le este constant îngrădit accesul la educaţie şi viaţa spirituală în limba română. Poate cel mai important factor în păstrarea identităţii naţionale române în Valea Timocului este preotul român Bojan Aleksandrovici, paroh de Malainiţa şi Remesiana, precum şi protopop al Protopiatului Dacia Ripensis. Actualmente, Bojan Aleksandrovici locuieşte în Malainiţa, unde slujeşte în prima biserică ortodoxă în care limba liturgică este romåna. Părintele Aleksandrovici ne-a declarat că în prezent situaţia românilor timoceni este foarte dificilă . „Statul sârb nu numai că nu dă nimic pentru biserici şi şcoli româneşti din Timoc, dar şi ceea ce facem noi cu fondurile noastre împiedică şi încearcă să oprească“, ne-a spus preotul Aleksandrovici.

Indolenţă sud-dunăreană

Nici la graniţa de sud a României, peste Dunăre, situaţia nu se înscrie în normele fireşti de convieţuire interetnică şi de reciprocitate. Dacă statul român a oferit pentru cei 8.092 de bulgari de pe teritoriul ţării noastre o sumă egală cu 2.215.071 RON, reprezentaţi în România de Uniunea Bulgară din Banat, condusă de Nicolae Mircovici, în contrapartidă, guvernul de la Sofia oferă comunităţii româneşti de circa 150.000 de persoane suma de zero leva. Deşi la nivel teoretic împărtăşim aceleaşi valori democratice sub cupola UE, Bulgaria nu recunoaşte nicio minoritate de pe teritoriul său şi, în consecinţă, duce un proces conştient şi deliberat de asimilare a tuturor etnicilor, inclusiv cei români care nu beneficiază de niciun sprijin financiar pentru ridicarea de şcoli sau biserici în aceste comunităţi. „O cifră nu se poate da. Sprijinul este simbolic. Există doar un sprijin care este foarte mic şi se dă pe anumite proiecte. În realitate nu prea există, în concluzie. Şi chiar dacă vii cu un proiect, nu se ştie dacă primeşti ceva. Oficial, comunitatea românescă numără 10.000, neoficial sunt 150.000 de români. Noi le dăm jumătate de milion de euro pe an“, ne-au declarat surse diplomatice din Bulgaria sub rezerva anonimatului. Pe de altă parte, românii de la sud de Dunăre nu îşi doresc decât să meargă la şcoli în limba română. „Dacă ne uităm real pe situaţia creată, noi avem o singură dorinţă - să oprim procesul de asimilare prin pârghiile prin care a fost declanşat. Să întoarcem istoria înapoi, să aflăm cum ne-au asimilat şi să ne dezasimilăm, dacă pot spune aşa. În primul rând, procesul de asimilare trebuie să fie oprit“, declara luna trecută liderul românilor din Bulgaria, Ivo Georghiev.

„Etno-business-ul“ unguresc

Deoarece nu există o legislaţie clară, care pe deasupra poate fi fentată cu uşurinţă, iar autorităţile de la Budapesta să nu intervină, soarta românilor din Ungaria se leagă în mare parte de aşa-numitul „etno-business“. Românii reprezintă oficial cam 10.000 de oameni din totalul populaţiei de pe teritoriul Ungariei, deşi la începutul acestui secol erau circa 100.000, fiind una dintre cele 13 minorităţi de pe teritoriul acestui stat. Aceste minorităţi sunt grupate în aşa-numitele „autoguvernări“, forme administrative ce primesc fonduri anuale de la statul maghiar. Secretarul de stat pentru afaceri europene, Bogdan Aurescu, a explicat recent într-un interviu acordat ziarului „Curentul“ că această practică se referă la exploatarea unor breşe legislative pentru crea noi autoguvernări minoritare. „Principala problemă pe care reprezentanţii românilor din Ungaria mi-au semnalat-o în contextul unor alegeri care vor avea loc pe 3 octombrie în ceea ce priveşte conducerile autoguvernărilor minorităţilor din Ungaria este chestiunea aşa-numitului „etno-business“. Şi anume că exista anumite portiţe procedurale şi anumite persoane care nu fac parte din minoritatea românească din Ungaria, dar care folosesc aceste breşe în încercarea de a constitui autoguvernări în oraşe sau zone unde nu se găseşte o comunitate românească. Scopul este de a beneficia de ajutorul material pe care statul maghiar îl pune la dispoziţia minorităţilor din aceste autoguvernări“, ne-a declarat diplomatul român. Bineînţeles că şi la alegerile din 3 octombrie desfăşurate în Ungaria mecanismul „etno-business-ului“ a funcţionat din plin. Astfel, au fost aleşi un total 284 de deputaţi în autoguvernările româneşti din Ungaria, alegerile fiind ţinute în 72 de localităţi pentru ca validate în final să fie numai 71 de astfel de autoguvernări, potrivit agenţiei de ştiri Timoc Press. Cei mai mulţi deputaţi îi are Asociaţia pe ţară de Reprezentare a Intereselor Românilor din Ungaria (AŢRIRU), asociaţie condusă de Gheorghe Gulyas şi care numără 122 de deputaţi. Cei 284 de deputaţi aleşi pe 3 octombrie vor fi electorii alegerilor din ianuarie 2011, printre ei numărându-se mai mulţi ne-români, personaje necunoscute în comunitatea românească din Ungaria care nu au habar de limba, cultura şi în general de tradiţiile românilor. Pentru toate acestea, autoguvernările, fie ele româneşti sau „pseudo-româneşti“, primesc din partea statului maghiar suma anuală de 2.000 de euro minim. Mai grav este că Budapesta face confuzia clasică deja între termenii „rom“ şi „român“, motiv pentru care există mai multe autoguvernări, chipurile româneşti, în care activează ţigani (romi), potrivit Mariei Berenyi, directoare a Institutului de Cercetare a Românilor din Ungaria, citată de Karadeniz Press. În concluzie, cei circa 10.000 de români din Ungaria comasaţi în 71 de autoguvernări slab organizate şi risipite pe întreg teritoriul Ungariei vor beneficia de suma minimă de 142.000 de euro pentru anul 2010. La toate acestea se adaugă şi faptul că românii nu au reprezentare în Parlamentul ungar. Pe de altă parte, Executivul de la Bucureşti a fost generos ca de fiecare dată din 1996, de când UDMR este la guvernare, şi a acordat, chiar şi în an de criză, suma de 13.664.394 RON pentru păstrarea identităţii maghiare pe pământ românesc. Deşi contravine principiului constituţional conform căruia România este un stat unitar, de la an la an, liderii acestei asociaţii culturale, aşa cum este definit statutul organizaţiei, evocă constant autonomia culturală şi eventual teritorial-administrativă. În contrapartidă, românii din Ungaria beneficiază doar de învăţământ în limba română, în cadrul unor şcoli bilingve sau studiază limba maternă ca materie şcolară, fără a avea însă o instituţie de învăţământ cu predare integrală în limba română.

Vosganian, cenzor pe banii armenilor

Pe lângă acest raport halucinant de 10 la 1 în materie de fonduri pe care statul român le oferă minorităţilor faţa de românii din afara graniţelor, există o serie de oameni politici români care au înţeles de mult că această bunăstare financiară pe care Guvernul român o oferă diferitelor etnicii, ar putea constitui o vacă bună de muls. Printre astfel de personaje se numără fostul ministru al Finanţelor din cabinetul Tăriceanu, Varujan Vosganian, care a transformat comunitatea armenească în propria prăvălie. Ziarul „Curentul“ dezvăluia, în urmă cu câteva luni, cum fostul ministru şi totodată lider al Uniunii Armenilor din România s-a umplut de funcţii şi bani datorită calităţilor sale politice. După ce guvernul Tăriceanu a declarat Uniunea Armenilor din România de utilitate publică printr-o ordonanţă de urgenţă emisă în noiembrie 2008, Vosganian s-a autopropus şef peste armeni. Conform statului acestei asociaţii, Uniunea Armenilor din România (UAR) ar trebui să funcţioneze ca o organizaţie non-guvernamentală. Deşi în declaraţia de afaceri şi interese, Varujan a declarat Uniunea ca fiind un ONG, el nu a avut nicio jenă să încaseze mai multe salarii de la această instituţie. În 2008, de la Uniunea Armenilor din România, Vosganian a obţinut un venit anual de 45.100 RON (3758,3 RON pe lună), iar de la Uniunea Scriitorilor din România a luat nu mai puţin de 38.302 RON (3191,3 RON salariu lunar). Cu toate acestea, în statutul Uniunii Armenilor din România se precizează că funcţia de preşedinte este una onorifică şi nu se plăteşte. Mai mult, conform unei adeverinţe eliberate de secretarul general al Uniunii Armenilor din România, Varujan Vosganian este încadrat cu carte de muncă la aceeaşi asociaţie în calitate de redactor-şef coordonator al publicaţiilor „ARARAT“ şi „NOR GHIANK“. Funcţia de redactor-şef nu este trecută în declaraţia de interese a senatorului PNL, cum de altfel nu sunt trecute în declaraţia de avere nici veniturile, deloc neglijabile, obţinute din această funcţie. Conform aceloraşi surse, şeful Uniunii Armenilor din România, Varujan Vosganian, i-a stabilit redactorului-şef de la „ARARAT“ şi „NOR GHIANK“, Varujan Vosganian, un salariu de 4.810 RON lunar. Din aceeaşi calitate de preşedinte al UAR, Vosganian şi-a permis să îşi ofere singur prime grase eşalonate trimestrial. Astfel, suma totală încasată în 2009 de Vosganian a fost de 64.750 RON (Trimestrul I - 1.800 Ron; Trimestrul II 2009 - 1.450 RON; Trimestrul III 2009 - 1.800 RON; Trimestrul IV 2009 - 1.800 RON). Nici aceste sume nu apar în declaraţia de avere a lui Vosganian.

Canacheu se visează parlamentar pe viaţă

Deşi cazurile diferă în funcţie de interese, oamenii care vor să tragă foloase de pe spatele etnicilor din România rămân aceiaşi. Dacă în cazul lui Vosganian se poate vorbi despre mirajul banilor, deputatul PD-L Costică Canacheu se mulţumeşte cu puterea. Mai precis, funcţia de parlamentar pe viaţă, calitate care i-ar putea fi conferită de născocirea unor noi etnii pe teritoriul România - aromânii. Deşi aromânii sunt consideraţi de secole întregi ca fiind parte a poporului român, oferind României personalităţi cu origine aromână precum Octavian Goga, Vasile Blaga, Dimitrie Bolintineanu, Eugeniu Carada, I.L. Caragiale sau Toma Caragiu, deputatul Costică Canacheu, un om politic cu studii medii, doreşte în prezent să îi separe pe români de aromâni. Odată formată o astfel de etnie, imaginată doar de Canacheu şi alţi emanaţi cu pretenţii separatisto-oportuniste, această „etnie“ ar putea primi fonduri anuale consistente de la statul român şi i-ar putea aduce un mandat de parlamentar pe viaţa lui Canacheu, ca şef al acestei nou-formate comunităţi. Într-un interviu oferit ziarului „Ziua de Vest“ în urmă cu câteva luni de către profesorul universitar doctor Viorica Bălteanu de la Universitatea de Vest din Timişoara, dânsa afirma că „dorinţa lui Canacheu, dincolo de faptul că este aberantă, pune în pericol şi siguranţa naţională a României“. „Este ca şi cum am spune că braţul nostru drept este altceva decât o parte a corpului şi are deplină independenţă. Dumnealor continuă, ca nişte persoane fără pic de cultură, să susţină că dialectul aromân ar fi o limbă de sine stătătoare. Degeaba le-au explicat toţi lingviştii şi degeaba au fost publicate în zeci de tratate lucrurile acestea. Pentru toţi specialiştii este clară delimitarea între limbă şi dialect, numai pentru gaşca lui Canacheu nu. Limba spearată are o gramatică de sine stătătoare. Or, în cazul celor patru dialecte daco-român, aromân, meglenoromân şi istroromân avem de a face cu aceeaşi gramatică“, a sintetizat şi demontat doamna Bălteanu încercările separatiste ale lui Canacheu.

Scurgere de fonduri

Cu toate acestea, nu numai fondurile date de Guvernul român către comunităţile etnice de la noi fac obiectul unor afaceri oneroase. Undeva la începutul anului 2005, fostul secretar de stat şi şef al DRP, Titus Corlăţean, a fost acuzat că în complicitate cu directorul ONG-ului ieşean Centrul pentru Prevenire a Conflictelor & Early Warning (CPC&EW), Iulian Chifu, ar fi sifonat fonduri destinate proiectelor DRP de peste Prut. Acuzaţiile au fost atunci legate de oferirea de bani pentru redactarea unor materiale de presă şi înfiinţarea unor publicaţii de presă peste Prut. În schimb, banii s-ar fi scurs în buzunarele lui Chifu prin contracte umflate şi fonduri nefolosite care nu au fost ulterior returnate, conform unui document intern al DRP. Publicarea acestui raport a făcut vâlvă la acea vreme în presa comunistă din Republica Moldova care a exploatat momentul şi s-a folosit de aceste dezvăluiri pentru a acuza România de implicare în afacerile interne al Republicii Moldova.

Scris de Mădălin Necşuţu

PHOENIX in Basarabia Romana. Negru Voda si-a lui ceata: “Foc in dusmanime dati, Si din tara-i alungati, Si pe frati de ei scapati”. VIDEO

2010-09-02T16:04:00.000-07:00

Preluat de pe: http://roncea.ro/

Stratfor, umbra CIA, susţinătoare a tezelor ruseşti: România face politică externă cu ajutorul spionilor

2010-08-19T14:21:00.000-07:00

Agenţia americană de analiză geopolitică şi intelligence Stratfor a scris ieri că episodul reţinerii diplomatului român arată rolul jucat de serviciile de informaţii din statele est-europene în urmărirea intereselor lor de politică externă în condiţiile competiţiei dintre Vest şi Est. Analiza Stratfor publicată ieri conţinea doar varianta rusă conform căreia România ar fi căutat să obţină informaţii militare vizavi de aşa-numitele zone de interes geopolitic ale acesteia. Stratfor, cunoscută şi ca „umbra CIA“ (aşa cum a fost numită de săptămânalul american „Barron’s“), scrie că „Gabriel Grecu ar fi cerut sursei sale din Rusia să îi ofere informaţii militare privind Republica Moldova, regiunea separatistă Transnistria şi oblasturile (judeţele - n.r.) ucrainene Cernăuţi şi Odesa, ele reprezentând priorităţi ale serviciilor de informaţii române, care se tem de creşterea influenţei ruse în regiune“. Aşezarea Republicii Moldova între Munţii Carpaţi şi Marea Neagră face din această ţară un teren „strategic“ de disputare a puterii, fie că este vorba despre Rusia, care încearcă să îşi sporească influenţa în Balcani, fie că este vorba despre România, putere europeană, care „îşi proiectează influenţa în zona de maxim interes rus“, mai scrie Stratfor.

Bătălie deasupra Chişinăului

Mai mult, agenţia americană îl prezintă pe preşedintele Traian Băsescu în contextul scandalului de spionaj drept un obstacol în cadrul rezolvării dosarului transnistrean şi că, în eventualitatea soluţionării sale, România îşi va folosi influenţa pe care o are în comunitatea românească din Ucraina pentru a crea tensiuni la graniţa dintre cele două state. „De asemenea, informaţiile despre Ucraina sunt deosebit de valoroase, în condiţiile în care Rusia şi Ucraina au emis recent o declaraţie comună în care anunţă că vor coopera în vederea soluţionării problemei transnistrene“, susţine agenţia. În replică, potrivit Stratfor, „preşedintele român Traian Băsescu declarase recent că Bucureştiul se va folosi de comunităţile de români din vestul Ucrainei pentru a face presiuni asupra Kievului, în legătură cu conflictul transnistrean“. Analiştii mai scriu că atât România, cât şi Rusia caută să obţină un atu în Republica Moldova, acolo unde se dispută o bătălie politică între actualul guvern proeuropean şi comuniştii susţinuţi de Moscova. Stratfor adaugă că „este foarte răspândită ideea potrivit căreia serviciile secrete române au fost implicate în 2009 în răsturnarea guvernului comunist din Moldova sprijinit de Moscova“, deşi niciodată, atât autorităţile comuniste, cât şi cele ruse nu au putut proba aceste acuze.

Viziuni antiromâneşti sub masca americană

În fapt, întreaga analiză Stratfor se bazează doar pe speculaţii vehiculate în presa rusă, care doreşte să obţină o reacţie antiromânească şi din partea Ucrainei pe tema acestui subiect, obsesia ultranaţionaliştilor ucraineni fiind dorinţa de reintegrare a Bucovinei de Nord şi a Ţinutului Herţa în „România Mare“. Partea frapantă a dizertaţiei Stratfor este că ea pleacă de la o idee des răspândită în cercurile naţionaliste ucrainene care prezintă periodic păreri anti-Bucureşti, întreaga analiză fiind o copie la indigo a sumei unor voci de analişti ucraineni cunoscuţi pentru viziunile lor antiromâneşti. În data de 17 iunie 2007, ziarul „Curentul“ scria că ultimele analize Stratfor, publicate fără a fi precizat cine este autorul lor, seamănă perfect cu ideile promovate în cadrul meselor rotunde organizate de Institutul American din Ucraina (IAU), organizaţie nonprofit sub patronaj americano-ucrainean. Directorul adjunct al Institutului American din Ucraina, James George Jatras, şi doctorul Serge Trifkovici au susţinut atunci că preşedintele României iniţiază o nouă campanie pentru o posibilă anexare a teritoriilor Moldovei şi Ucrainei. „Modalitatea în care autorităţile de la Bucureşti au început să formuleze prezentările culturale, scopurile naţionale şi interesele de stat ale României face această ţară un vecin ostil şi potenţial periculos pentru Ucraina, Moldova şi alte ţări din vecinătate“, a afirmat atunci Trifkovici. Acelaşi analist susţine într-o teză prezentată la forumul (AIU) la Kiev pe 17 iunie că „naţionalismul românesc, suscitat des, slab şi nesigur, stă pe doi piloni, iar ecuaţia nu s-a schimbat de aproape un secol şi jumătate: aspiraţii îndrăzneţe teritoriale, îndreptate în primul rând spre Est, şi antagonismul vizavi de «ceilalţi» direcţionat către Budapesta şi Sankt Petersburg“.

SUA încă mai crede în Ucraina

Politica Washington-ului vizavi de Ucraina nu s-a schimbat, în ciuda faptului că la începutul acestui an, la cârma ţării a ajuns preşedintele prorus Viktor Ianukovici care, cu o rapiditate foarte mare, a reuşit să readucă Kievul sub centrul de comandă de la Kremlin prin semnarea unei serii nesfârşite de acorduri în toate domeniile strategice. În noua eră Ianukovici, Ucraina nu şi-a ascuns intenţiile de a renunţa la drumul spre aderarea la structurile NATO. De asemenea, flota rusă din Crimeea va rămâne ancorată în portul ucrainean Sevastopol până în 2047, iar serviciile speciale ucrainene (SBU) au primit ordin să colaboreze cu instituţiile omoloage ruse, în special în ceea ce priveşte activitatea de la Marea Neagră. Acordul dintre SBU şi FSB a fost semnat pe 20 mai la Odesa între şeful FSB, Aleksandr Bortnikov, şi omologul său ucrainean, Valeri Horoskovski. În plan economic, Ucraina a obţinut un preţ mai mic pentru gazele ruseşti de care este dependentă, iar posibilităţile de cooperare în domeniul energetic s-au lărgit odată cu venirea unei propuneri de fuziune între concernul energetic rus Gazprom şi societatea ucraineană Naftogaz.

Scris de Mădălin Necşuţu